Spectacolul de operă, în înţelesul de teatru liric, traversează o perioadă punctată de puţine momente de echilibru. Sintagma şchioapătă adesea într-unul sau celălalt dintre termeni. Pe de o parte, voci de aur ale operei noastre răsună acum pe alte scene europene, descriind valoroase cariere internaţionale. De altă parte, montarea spectacolelor s-a menţinut pe o linie tradiţonală, care situează teatralitatea pe un plan secund. Recenta premieră - Pescuitorii de perle de G. Bizet - are însă atributele unei întîlniri de echilibru la vîrf. Tînăra generaţie de solişti a atins un grad de maturizare care permite performanţa interpretativă, iar directorul de scenă invitat - Mihai Măniuţiu - constituie în sine garanţia pentru construcţia unui spectacol cu valenţe teatrale ridicate.
Într-adevăr, regizorul găseşte proporţia de aur între componentele majore ale spectacolului de operă. Evaluarea corectă a stadiului şi potenţialului actual al scenei lirice îl conduce spre o montare modernă, dar care se cantonează inspirat într-o formulă de mare succes din teatrul românesc al deceniului trecut. Latura vizuală este exploatată şi dezvoltată cu predilecţie. De asemenea, cea coregrafică, concepţia Vavei Ştefănescu mediind fericit între dansul contemporan şi baletul neoclasic. Spectacolul atinge astfel cote fascinante în imagine, adevărate explozii de culoare şi forme, de lumini şi nuanţe. Ansambluri de mare forţă, detalii de infinită delicateţe, surprinzătoare tablouri vivante, stop-cadre asemenea grupurilor statuare îi dau relief şi substanţă. Compun, împreună, în cercuri concentrice, un adevărat discurs despre prietenie şi iubire, pasiune şi datorie, virtute şi dorinţă, trădare şi iertare. Desăvîrşita armonie şi liniştea îngîndurată, celebrare cerebrală şi afectivă totodată, par să izvorască din ape de mare adîncime, acolo unde frămîntările de suprafaţă s-au domolit, rănile s-au cicatrizat. Nu uitarea, nici abandonul sau refuzul, ci înţelegerea şi împăcarea superioare cu structura umană, cu sentimente, exigenţe şi suferinţe apar ca nuclee care generează dublul dintre esenţă şi aparenţă, dintre prezenţa socială şi fiinţa intimă. Reprezentarea scenică, multiplele faţete ale dublului aduc în scenă prezenţe şi creaţii inedite, care adaugă profunzimi şi potenţează libretul destul de facil. Paleta largă a mijloacelor de expresie, dar şi exactitatea utilizării acestora umplu un spaţiu de rafinată austeritate. Un amfiteatru în trepte, impunător în simplitatea sa, se încarcă de semnificaţii: templu; sală de judecată spaţiu intim, protejat; pădure foşnitoare; faleză de mare; loc de execuţie şi sacrificiu...
Preponderent, elementul uman este cel care restructurează spaţiul. Corul e conceput aici ca un impresionant personaj colectiv - instanţă supremă / umană sau martor implicat / pasiv. Schimbările de atitudine vin din marcaje discrete sau bruşte ce ţin de aşezare şi poziţie, concentrarea culorilor şi luminilor în anumite zone, costumele cu funcţie dublă. Mişcări scurte dar ample ale braţelor pun surprinzător în evidenţă amploarea costumelor şi duc la o dezvoltare coloristică pe orizontală ce invadează efectiv scena. De asemenea, o rotaţie precisă de 180 de grade şi veşmintele multicolore, vesele, pline de energie vitală se transformă într-o masă compactă, solzoasă şi tăcută, monocromă şi monocordă - banc uriaş de peşti alb-crem. Feţele acoperite cu un soi de cagule asemenea celor utilizate de păpuşari anulează particularităţile fizionomiei în favoarea unei expresii unice de uimire şi maximă vigilenţă totodată. Chipul cu ochi mari, larg deschişi supraînalţă statura coriştilor, iar în ultimul act doar el, multiplicat, va popula amfiteatrul, asistînd mut conflictul ajuns în punctul său culminant.
De altminteri, feţe şi părul acoperite sunt o constantă în spectacol. Sub machiaje elaborate, protagoniştii au parcă figuri turnate în bronz, sugerînd integritate şi rigoare. Vestala Led'la poartă desigur văluri, conform condiţiei sale de preoteasă a zeului Brahma şi protectoare a comunităţii de pescari. Capul gol ori părul despletit şi roşu e însemn de libertate (şi dragoste), pe care, singure, spiritele celor doi îndrăgostiţi le vor afişa / afirma. La fel şi trupul eliberat de haine şi constrîngeri de orice fel. Spiritele lor sunt acele creaţii coregrafice amintite care adaugă un plus de consistenţă libretului. Ele se manifestă seducător, urmînd sau anticipînd acţiunile protagoniştilor, însoţind sufletul-pereche, creînd primele apropieri dintre cei doi. Concepţia coregrafică reface în mişcare traiectoriile de lumină şi disperare, de regăsire şi deznădejde, de suferinţă sau împlinire ale eroilor. Expresivitatea dansatorilor-solişti are forţa trăirilor autentice, impactul cuvîntului nerostit, ardoarea dorinţei, avîntul sentimentelor, măreţia şi tragismul sacrificiului. Se desprind şi se disting astfel din ansamblul baletului, caracterizat prin stilizarea rafinată a mişcărilor, gesturi ce descriu linii cu o geometrie bine definită. Dacă exuberanţa coloristică a costumelor trimite spre exotismul insulei ceyloneze, în schimb, rigoarea coregrafiei este una a esenţelor. Dansatorii, în costumele lor alburii şi căştile ce le completează ţinuta sunt personificarea fragilă şi delicată, răvăşită şi frămîntată a unor perle de mare dar şi a unor fluturi in nuce. Încă o dată, fascinantul joc al dublului. De fapt, întreg spectacolul stă sub semnul de aer al lepidopterelor. Panouri cu zeci de fluturi coboară marcînd momentele de acumulare şi tensiune. Sunt, la început, bidimensionali, prinşi ca într-un covor vertical cu un motiv central zoomorf. Capătă apoi relief, împînzesc întreaga suprafaţă, dar rămîn captivi în panoplia lor. În ultima scenă abia, un fluture imens va fîlfîi uşor din aripi. Zbor în libertate, e drept, însă culoarea a dispărut de pe elitrele larg întinse. Finalul şi el dublu, un happy end meditativ.