E foarte frumos să vrei să educi copiii, arătându-le că nu-i priveşti cu condescendenţă mă-nţelegi, că empatizezi cu ei mă-nţelegi, că-i înţelegi mă-nţelegi. Că până-n şi-n The American Way viaţa poate să suck uneori, mai ales când te prinde vârsta întrebărilor (ingrata pubertate) în universul sastisit şi meschin al provinciei. Şi că ce poate fi mai minunat decât să-ţi dai frâu liber imaginaţiei - că vorba aia (adică... mă-nţelegi...), în clasa a cincea tot copil se cheamă că eşti - şi să-ţi faci un "refugiu" mirifico-fantasmagoric într-un colţ de pădure, populându-l cu trolli, pitici şi silfe, oştiri patrupede, cohorte înaripate şi legiuni insectile, şi domnind peste el ca Rege (şi Regină) - mă-nţelegi.
Fata care purcede la acest original, inedit şi insolit demers, Leslie Burke (AnnaSophia Robb) e un prototip de personagă ne'nţeleasă (mă-nţelegi), da' puternică. Fiică a unor artişti (deci, boala s-a luat din familie) iubitori, generoşi, sensibili şi vulnerabili (Latham Gaines şi Judy MacIntosh), copila scrâşneşte la vederea mârlăniilor din jur, da' nu se lasă şi rămâne pură şi creatoare. Şi perfectă. Atât de perfectă, că dai într-o plictiseală cruntă cam de la sfertul filmului. În romanul omonim al Katherinei Paterson, fata era oarecum mai contradictorie - chiar şi înfăţişarea o avea cam ciudată, scundă, brunetă, tunsă băieţeşte, oarecum androgină. Filmul face pilaf din toate aceste vagi elemente de complexitate, distribuind o adevărată jail-bait cu nurii în plină înmugurire, părul de un blond orbitor şi o fizionomie bubuitor de precoce, sfârâind de intelectualitate semi-senzuală (sau senzualitate semi-intelectuală). Ce-i drept, AnnaSophia Robb (cunoscută ca Violet Beaurdegarde din Charlie and the Chocolate Factory al lui Tim Burton) nu joacă rău deloc - da' taman aici e buba, joacă atât de profesional (fiecare zâmbet la fix, fiecare ridicare de sprânceană la milimetru, fiecare sclipire din ochi cu cea mai precisă intensitate în lucşi) încât îi piere toată credibilitatea.
În tandem cu ea, Jess Aarons (Josh Hutcherson) e un suflet pereche (evident!) la rându-i frustrat că-i singurul băiat între trei surori care absorb toate fărâmele de afecţiune şi interes ale unor părinţi (Robert Patrick şi Kate Butler) cam proletari şi mereu frământaţi că nu le-ajung banii. Refugiul lui (că fără refugii, ce ne-am face?) e arta plastică, pe care Leslie i-o va ajuta să-nflorească şi să prospere ca merii, ca perii, în mijlocul pădurii lor "magice". Evident, demersul puştoaicei va fi troznitor de iniţiatic, aşa că (altfel cum?), pân-la urmă vom avea satisfacţia de a vedea un Jess maturizat şi in control, ducându-i moştenirea mai departe - ba chiar, iniţiind-o la rându-i pe drăgălaş-exasperanta sa surioară mai mică May Belle (Mailee Madison), în jurul unei secvenţe unde cu multă râvnă spre Terabithia pod construim (la propriu), şi întindem frăţeşte mâna spre aia mică, într-un gest pregnant care arată că filmul se doreşte inteligibil şi pentru copiii de doi ani, fără recurs la întrebarea: "Mami, ce-i aia?"
Pe lângă microuniversurile familiale schiţate deja, cei doi eroi de mai sus mai au de străbătut lumea janghinelor cu suflet bun de la şcoală - adică: o fată care-i bătăuşa şcolii (Janice Avery / Lauren Clinton), variantă feminină a notoriilor bullies din (aproape) toate prozele lui Stephen King (şi care-n final se va dovedi pâinea lui Dumnezeu, da' beţivu de ta-su o snopea acasă, deci ea se defula pe elevii mai mici (exact ca Lupul din varianta contemporană, politically correct, a Scufilei Moşii, care papă fata şi bunica fiindcă avea o ţeapă-n labă); o profesoară care pare biciul lui Dumnezeu (Mrs. Myers / Jen Wolfe), la-nceput Jess o desenează-n chip de vrăjitoare cu dinţi de rechin, iar în final îşi plâng unul altuia pe umăr pe culoarul şcolii; altă profesoară, care-i bună din start (Mrs. Edmunds / Zooey Deschanel - botezată după Franny and Zooey de Salinger), şi tot pune copiii să cânte-n cor cu clasa nu-ş' ce country progresist cu accente postmenstruale à la Joan Baez, efectul fiind cam ca-n secvenţele cu Vali Popescu şi "Ţara noastră-i ţara noastră / Dulce pajişte albastră" din ...sfârşitul lumii al lui Mitulescu.
În paralel cu această lume de fantoşe care fie se dau pe brazdă-n final, fie-s date pe brazdă din naştere, Terabithia, tărâmul de basm plăsmuit de cei doi copii, se conturează inutil, nesigur, cu o lipsă de imaginaţie de-a dreptul cronică. Nimic nu potenţează anterior moartea accidentală a lui Leslie - în schimb, toate secvenţele premergătoare o telefonează conştiincios, cu cadre lungi în perspectivă, să ne fie clar c-o vedem pentru ultima oară, şi noi, şi Jess (la fel cum şi în multe alte secvenţe, regizorul Gabor Csupo, care se vede clar - în sens rău - că vine din filmul pentru copii, are grijă să accentueze gros şi insistent tot ce mişcă - vezi momentul cu pierderea cheilor) - ceea ce face ca toate sensurile tragice să se piardă, decesul rămânând ca-n viaţă: un accident banal, un prozaic Deus ex machina. Nici nu e de mirare, într-un film atât de lipsit de har, în care atât planul realist, cât şi cel fantastic, sunt urmărite şcolăreşte, previzibil şi insipid, cam pe la nivelul Veronicilor de anţărţ ale lui Zizi Bostan. Degeaba s-au dus tocmai în hăl'lant capăt al lumii să filmeze, fabulosul peisaj neozeelandez rămâne doar atât: un simplu peisaj (la fel ca-n River Queen); şi degeaba aduc, în final, o galerie întreagă de personaje de basm, mişculate prin deja demonetizatele efecte speciale digitalizate; în genere, puradeii sunt mult mai puţin tâmpiţi decât îi credem; aşa cum spuneam şi în cronica de la Charlotte's Web, chestia asta şi filmul pentru copii sunt două treburi foarte serioase; şi deloc uşoare!
25-26 iulie, 2007,
Bucureşti, România