Când nu mai poţi intra în lumea copilăriei cu nici un chip, nici măcar ca spectator într-o sală cu trei părinţi şi trei copii, dintre care unul nu ştie să citească şi întreabă mereu ce se întâmplă, când vezi comenzi ale guvernului american într-o simplă poveste despre prietenie, te poţi întreba dacă mai ai capacitatea de a visa. Căci Bridge to Terabithia despre asta vorbeşte, despre puterea de a visa şi de a-ţi crea un colţ - fie el şi imaginar - în care să te poţi refugia din urâtul cotidian. Un colţ, un tărâm numit Terabithia, la care ajungi trecând cu frânghia peste un râu şi unde, încurajat de un prieten, înveţi să lupţi cu monştrii care-ţi bântuie realitatea. Acolo înveţi să întinzi mâna celui ce are nevoie de ajutor, acolo poţi desena fără teama că-ţi vor fi ridiculizate schiţele. În Terabithia poate fi orice ne dorim: flori mov sau cascade, puterea gândului le creează pentru noi. E universul nostru secret în care poţi fi rege, "un loc sacru", aşa cum declară Leslie, unde îţi poţi învinge spaimele. Totul e "să-ţi ţii mintea deschisă".
Cred că Bridge to Terabithia se adresează părinţilor în mai mare măsură decât copiilor. Pentru că-ţi aminteşte ţie, ca părinte, că ai tăi copii au nevoie nu numai de pâine, ci şi de o vorbă de alint sau de încurajare. Îţi aminteşte să acorzi fiecăruia dintre ei aceeaşi atenţie, să le arăţi că-i iubeşti chiar dacă eşti obosit după două slujbe. Îţi aminteşte că şi tu, copil fiind, tânjeai după un sărut de "noapte bună" aşa cum tânjeşte Jess, eroul filmului, şi că e atât de simplu să-ţi înveleşti copilul şi să-i urezi "vise plăcute".
Filmul, adaptare a cărţii scrise de Katherine Paterson, te reîntoarce în copilăria-ţi speriată de bătăuşul sau bătăuşa şcolii, de umilinţele şi răutăţile colegilor dar, totodată, şi luminată de prietena care-ţi zâmbeşte şi se aşază lângă tine. Îţi readuce alături profesoara de care erai îndrăgostit dar şi dramele colegilor bătuţi de părinţi, micile farse de răzbunare dar şi spiritul de competiţie. În jurul prieteniei, s-a ţesut o sensibilă poveste despre puterea de a merge mai departe şi de a descoperi în fiecare semen ce are bun. Căci, aşa cum spunea Jean Jacques Rousseau, "oamenii se nasc buni, societatea îi face răi".
Cu toţii avem nevoie de Terabithia, un loc unde putem fi noi înşine, fără măştile pe care le purtăm zilnic şi de unde, după ce ne luptăm cu monştrii care ne bântuie, ne reîntoarcem, mai puternici, tot pe frânghie, în lumea reală.
P.S.: Şi ferice de cei ce nu ştiu încă să citească: Bridge to Terabithia a avut numai o greşeală gramaticală, "să fi", spre deosebire de Simpsoni - patru, "numai" în loc de "nu mai" (două) şi conjugarea verbelor titrată fonetic - "ma dus".