Comandă a guvernului american - The Bridge to Terabithia

The Bridge to Terabithia se autoproclamă "minunata poveste a doi copii plini de farmec, puţin diferiţi de ceilalţi, care evadează din rutina zilei creându-şi propriul regat imaginar". De fapt, nu e decât o povestire inspirată din romanul lui Katherine Paterson, înjghebată de David Paterson, Jeff Stockwell şi Kevin Wade, despre cum îşi amintesc că trebuie să fi fost copilăria.

Filmul este exemplul tipic al adultului care încearcă să simuleze mentalitatea şi mediul juvenil, deşi a uitat complet despre ce este vorba, şi preia imagini de arhivă din puzderia de filmuleţe şi reclame autohtone. "Copilăria" din The Bridge to Terabithia, deşi se vrea motorul poveştii, este reprezentată schematic şi fals. Totul e după tipic: eroul - băietul uncool al şcolii, de care se iau mereu the bullies. Libertatea e reprezentată exclusiv prin alergări pe câmp şi datul uţa pe frânghie peste râu. Nu poate sa lipsească profesoara bună (care hodoronc-tronc îi mai suie pe elevi pe bănci să cânte cu toţii într-o serie de secvenţe al cărui exces de armonie ori mă făcea să râd, ori îmi dădea migrene). In mod simetric apare necesitatea profesoarei rele, poreclită "Gură de monstru", despre care până la urmă aflăm că şi ea e bună, ocupându-şi locul în rândul "personajelor iniţiatice". Pentru că - nu-i aşa? - nu există oameni răi de fapt! Dintre "iniţiatori" fac parte cele două profesoare, tânăra eroină (Leslie), tatăl eroului, şi în genere cam oricine are chef să îI mai arunce junelui Jess Aarons o maximă după care să-şi ghideze viaţa.

De ce spun că filmul este o comandă a guvernului american? Pentru că nu numai că propune modul de viaţă al americanului de rând (masa în familie şi drumul cu autobuzul şcolii), dar echipa dă dovadă de instinct (de inteligenţă n-ar fi fost nevoie) propagandistic în crearea temei: "Believe in yourself". Secvenţe meseriaş lucrate cu întreceri sportive (în lumea reală) şi lupte cu castori uraşi în Terabithia, plus personajul reabilitat al bătăuşei şcolii care se dumireşte că-i mai bine să-şi iubească aproapele.

Un alt argument important este relaţia tată-fiu din film (pe care dacă s-ar fi marşat mai mult, ar fi prins un contur mai armonios). Familia lui Jess este săracă şi numeroasă. Curând, băiatul va trebui să-şi asume responsabilitatea de cap al familiei, şi totuşi el îşi pierde vremea cu desene şi poveşti. Tatăl mereu îi aminteşte acest lucru, zguduindu-i lumea de vis. Când Leslie (care se dedicase cu totul imaginaţiei) moare accidental, morala devine clară: "Visele sunt benefice, dar integrează-te şi în sistem, că nu-i a bună!".

Deloc de reproşat intenţia filmului de a surprinde piatra de hotar dintre copilărie şi tinereţe, dar nuanţele naţionalist-ostentative devin cel puţin iritante, marcând de fapt trecerea dintre "skateboard kid" la "the hard working man like me and you". De exemplu, două momente mi-au atras atenţia: primul, când în timpul unei certe copilăreşti, sora cea mai mică strigă: "It's a free country!!!" şi al doilea când Jess găseşte cheile (obiect din lumea reală) pe care Leslie le transformase în clopot în Terabithia. Fiul înmânează tatălui cheile, lăsând pentru câteva secunde spectatorul să vadă clar brelocul cu steagul Americii.

Finalul, fericit şi mimând o apoteoză de circumstanţă (trântind o panorama paradisiacă şi încingând nişte viori, aşa cum se cade pentru orice filmuleţ pentru copii) ne înfăţişează şuii locuitori ai Terabithiei. Unii pot fi dezamăgiţi (mă număr printre ei), realizând că deşi filmul avea tehnologia necesară să însufleţească picturi de Magritte şi Dali, şi-a condamnat spectatorii la o oră jumătate de peisaj rural neo-zeelandez şi chipuri şterse de copii decupaţi din revistele de modă.

În lungul şir al filmelor despre "lumi imaginare" şi paralela realitate-vis în mintea copilului, unde El laberinto del fauno reprezintă un semn de exclamare, The Bridge to Terabithia se pierde printre punctele de suspensie.

28 iulie 2007