Mihai Bisericanu a interpretat rolul lui Ulise în spectacolul realizat de Cătălina Buzoianu cu care Teatrul Bulandra a participat la proiectul Odiseea 2001. Acostarea vasului Constanţa la Ithaca a fost pentru actor un moment mai special decît pentru restul echipei. La conferinţa de presă de la Brăila, la sfîrşitul odiseei a aruncat o nadă, afirmînd că nu ştia ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi găsit urme palpabile ale existenţei lui Ulise.
Iulia Blaga: Aţi găsit acele urme pînă la urmă sau nu?
Mihai Bisericanu: N-am spus că nu le-am găsit, dar nu le pot pune în cuvinte, pentru că ele au intrat în alchimia mea de actor. Nu ştiu cu ce piatră magică sau cu ce licoare "fermecantă" lucrăm. În momentul în care iese ceva, se vede.
I.B.: Cu "Odiseea" a fost bine?
M.B.: A fost foarte bine, în primul rînd pentru că a pătruns Teatrul Bulandra în povestea asta şi în zona mediteraneană. Ni s-au pus întrebări de genul: "Dar voi ce căutaţi aici? Ce relaţii aveţi cu zona asta?". Păi, legătura vine chiar de la Roma (pe care am şi vizitat-o în 12 ore). Revenind la Ulise, a fost bine că am pătruns în zona asta. Suntem de mult nişte ambasadori culturali, mult prea însemnaţi pentru cît de neînsemnat suntem priviţi şi trataţi de către egalii şi sponsorii noştri. E un subiect care încă trebuie dezbătut, pentru că încă nu-şi are orizonturi de rezolvare, nu se întrevede deocamdată nici o şansă reală. În schimb, pe unde ajungem, toţi se cam crucesc de ceea ce văd. Nu vorbesc numai de spectacolele Cătălinei Buzoianu, ci în general de tot ce înseamnă artistul romîn. Şi sportivii, dar cu ei e altceva. La Odiseea esenţial a fost că am reuşit să obţinem, datorită relaţiilor lui Virgil Ogăşanu cu amiralitatea, această navă, pentru că proiectul există de vreo 3 ani şi lucrurile se blocaseră.
I.B.: Aţi prins deja celebra furtună de la plecare?
M.B.: Nu, am plecat cu avionul pe 15 iunie, pentru că am avut nişte filmări la Bucureşti. Am făcut un al doilea film pentru M6 (primul a fost Tapage nocturne), i-am şi uitat titlul pentru că efectiv am plecat vijelios. Chiar cei din Marsilia mi-au spus că văzuseră recent Tapage nocturne şi că a avut un succes nebun. Se fac colaborări din astea, artistul romîn avînd maleabilitate şi un talent lingvistic special. Ne mai şi dublează, dar în general nu mai e cazul. Eforturile noastre se văd şi sunt probabil apreciate. Acest al doilea film care s-a filmat numai la Bucureşti va fi gata probabil la toamnă. M-am înţeles excelent cu actorii francezi. Ei veniseră aşa cum se vine la noi, cam ca la Biafra şi brusc au descoperit Micul Paris într-o altă lumină. Unul dintre actori se plimba la un moment dat prin Piaţa Amzei şi a dat peste atelierul lui Marcel Chirnoagă. A rămas siderat.
I.B.: Aţi plecat pe nava "Constanţa". Care au fost cele mai impresionante momente petrecute în cele peste 60 de zile de turneu?
M.B.: N-am reuşit încă să decantez totul. Fiecare loc era minunat şi de fiecare dată cînd ajungeam undeva spuneam că n-am mai văzut ceva mai frumos. Mi-a plăcut în primul rînd Roma, unde am avut timp suficient ca să trecem în revistă esenţialul. Şi la Ithaca a fost absolut minunat. Era o bucurie maximă care m-a cuprins din cauza acelui spaţiu. S-a întors Ulise pentru Penelopa şi Telemac, dar cred că şi spaţiul acela are ceva care te face să revii. În Algeria au început şocurile, nu numai termice. La Alger mulţi n-au vrut să coboare de pe vas, chiar s-a făcut o mică şedinţă. "Dom'le, e periculos. De ce să mergem?" Circulau tot felul de zvonuri, că marinarii ori nu vor coborî deloc, ori vor sta înarmaţi.
I.B.: Erau adevărate?
M.B.: În mare parte, da. Cînd am coborît, am avut surpriza să fim luaţi la o defilare. Ne-au urcat într-un autobuz, cu pază specială. Ei ziceau că vor să ne protejeze, dar ulterior s-a dovedit că nu voiau să luăm contact cu locuitorii. Teatrul era un fel de delfinariu mai mare, cu nişte băncuţe. Şi noi, adunaţi acolo. Era plin de praf şi de pungi de plastic negre în care acolo se vinde orice, de la bijuterii pînă la fructe. (Nici nu prea aveau coşuri de gunoi.) Publicul a fost evacuat imediat după spectacol şi urcat în autobuze. Pînă am ieşit de la cabine, nu mai era picior de spectator. Cam astea au fost relaţiile cu locuitorii. Sunt foarte dornici să comunice. În momentul în care vorbeai cu unul, primul lucru era să-ţi ceară adresa ori telefonul. După aceea m-am lămurit, pentru că imediat putea fi "tăiată legătura". Am părăsit zona africană, forţaţi de temperaturi. N-am avut o zi de ploaie în tot turneul. Din cîte îmi amintesc, în toate turneele pe care le-am întreprins, mai puţin cel din Irlanda, din '91, n-a plouat deloc. Acel turneu din Marea Britanie a fost deschiderea unei serii fabuloase de turnee şi prezenţe inedite ale teatrului romînesc în spaţii foarte ciudate - Venezuela, Costa Rica, Columbia.
I.B.: Cum a fost întîlnirea cu Irene Papas?
M.B.: S-a întîmplat în Spania, la Sagunto, unde am înţeles că locuieşte. Ea aflase de la José Monléon (preşedintele Institutului Internaţional al Teatrului Mediteranean) despre proiectul nostru. Cînd a apărut nava în port, dansa pe mal, îmbrăcată în alb. O femeie nebună la modul cel mai frumos. A urcat pe vas împreună cu oficialităţile şi ne-a spus nişte cuvinte foarte calde - că e foarte încîntată de proiect, că ideea este fabuloasă, că e bine că s-au găsit fondurile necesare şi speră ca proiectul să continue.
I.B.: Cu ce începeţi stagiunea?
M.B.: Se pare că în septembrie o s-o începem cu un turneu în Albania, la un festival desfăşurat într-un amfiteatru superb, tot roman. Am mai fost şi la prima ediţie a festivalului. Pînă atunci nu mai e mult. Mai am de lucru şi la nişte cîntece. Aş vrea să merg la munte cîteva zile, dar soţia şi fiica mea vor la mare. Unde să mă mai bronzez? Iar la Ithaca?