California Dreamin' (nesfârşit) va rămâne singurul lui lung metraj, din motivul cunoscut. Filmul a câştigat premiul Un Certain Regard la festivalul de la Cannes, ajutând România, alături de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu să fie readusă pe harta Europei.
Şi totuşi... care este diferenţa dintre calitatea brută a filmului şi excesul de toleranţă critică stârnit din solidaritate umană? Până unde poate fi acceptată ca scuză apoziţia "nesfârşit" din cadrul titlului, şi de unde începem să discutăm despre adevăratele eşecuri?
La nivel pur tehnic, nostalgicii pot răsufla uşuraţi. Calitatea imaginii şi mai ales sonorizarea (care au descurajat ani de-a rândul exportul filmelor româneşti) sunt, după cum s-a demonstrat în ultimii trei-patru ani, probleme rezolvate.
Liviu Marghidan, directorul de imagine, urmează profesionist indicaţiile primite şi asigură aceleaşi tonuri armonioase ca în Marilena de la P7, folosite acum nu pentru a avantaja un "urbanscape" ci pentru a spori patriarhalitatea neaoşului sat.
Montajul capătă o importanţă sporită în cazul de faţă, ţinând cont că a fost responsabilitatea lui Cătălin Cristuţiu să aducă filmul la o formă difuzabilă. Din cauza tragediei, echipa a hotărât să lase cât mai mult din materialul brut, ca un omagiu adus regretatului regizor. La fiecare vizionare spectatorii se întreabă: "Cum ar fi arătat oare filmul, dacă Nemescu ar fi trăit?"
Şi, citându-i, ne lansăm în profunzimi. Singurul reproş adus filmului este că ar fi "prea lung şi dezlânat" - reproş repede temperat cu explicaţia mai sus menţionată. Ceea ce mă intrigă este faptul că, în definitiv... la baza produsului (fie el şi neterminat) stă un scenariu. Scenariul a fost conceput din start să conţină toate elementele care "încarcă inutil filmul"; de asemenea, este principalul responsabil pentru ceea ce unii ar numi "cacealmaua cinematografică".
Să o luăm sistematic. Sinopsisul şi trailerul anunţă că în vara lui 1999 un tren care transportă armament strategic pentru o intervenţie americană în Kosovo este blocat pentru cinci zile într-un sat românesc, în aşteptarea unor aprobări oficiale solicitate de şeful gării, un mafiot local cuprins de un curios exces de zel.
Într-adevăr o temă admirabilă, care ar fi venit ca un duş rece peste spectatorii suprasaturaţi de aceeaşi viziune retorică asupra unei Românii pre- sau postdecembriste. Din păcate, pe parcursul filmului aflăm că tema iniţială este un bluf. Mai diplomatic spus, este asemenea picturii lui Pieter Bruegel Căderea lui Icar, unde personajul titular este reprezentat într-un colţ al imaginii - vizibile fiind doar cele două picioare care ies din apa golfului - şi în rest panorama dezvoltă fantezia pictorului flamand. "Icar", în cazul de faţă reprezintă setup-ul filmului (cu trenul, cu baronul local, cu explozia birocratică, cu Armand Assante), iar "panorama" (plugarul, oile, pădurea) reprezintă propria fantezie a autorilor (Tudor Voican şi Cristian Nemescu) care creşte pe parcursul filmului într-un ritm malign, îndepărtând tot mai mult acţiunea de coordonatele iniţiale. Altfel spus, toate componentele poveştii sunt expediate rapid, lăsând loc propriilor idei fixe, uneori chiar repastişări din proiecte mai vechi.
Autoritatea lui Doiaru (Răzvan Vasilescu, într-un rol care-i vine mănuşă) în satul Căpâlniţa, este doar schiţată - singura dovadă fiind o secvenţă scurtă la începutul filmului, când acesta face inventarul mărfurilor de contrabandă, şi discută ilegalităţi cu şeful poliţiei. Se presupune că spectatorul acceptă acest status quo şi se mulţumeşte să nu mai observe nici o implicare directă a respectivei "omnipotenţe" pe parcursul acţiunii. De asemenea, ca o consecinţă a schematizării personajului, scenaristul îl scapă printre degete, uitând de unde a pornit. Spectatorul devine confuz: este Doiaru baronul local tipic, "românul învăţat cu mica-înţelegere" care nu are de gând să piardă o ocazie atât de bănoasă (arhetip corect, expresiv, încă având destul potenţial exploatabil)? Sau îşi consideră gestul o răzbunare pe naţia americană considerând-o responsabilă pentru anii de represiune comunistă... care l-ar fi obligat să se... transforme... din vânat în vânător...? Această nouă abordare încarcă personajul cu mai mult decât poate duce. Mecanismul psihologic construit este forţat, şi mai degrabă ficţional decât plauzibil.
Teoretic, personajul secundar este Doug Jones. Armand Assante îşi recită corect lecţia, interpretând un G.I. Joe cu clişeele aferente. Dacă înainte să văd filmul mă temeam că angajarea lui în proiect a fost un snobism artistic (vezi Punctul Zero al lui Sergiu Nicolaescu), pot spune că în final pariul a reuşit, deoarece diferenţa de joc actoricesc dintre cele două şcoli dă un efect superb pe ecran. Secvenţele de duet dintre Assante şi Vasilescu sunt adevărate bijuterii - mai ales scena mesei celor doi împreună (momentul "this is how those people look after you bomb them!"), care oferă un flash a ceea ce ar fi trebuit sa însemne filmul. Spectatorul, apelând din nou la memoria sa colectivă (deja educată cu filme de genul In the Heat of the Night), poate eticheta relaţia celor doi ca fiind: "o prietenie tensionată", deşi această relaţie nu este dirijată cum se cuvine şi îşi pierde conturul pe parcurs.
Încercând să pătrundem în spatele şablonului de "ofiţer american", personajul rămâne şters, individualizat doar la suprafaţă, pierzându-se în peisaj. O fi fost anume o încercare de a crea un individ cu caracter slab în spatele epoleţilor şi uniformei de camuflaj? Spectatorul nu poate decât să speculeze.
Alt element expediat în mod nefericit: reacţia Bucureştiului la situaţia din Căpâlniţa. Scenaristul crede că introducerea unei metafore ostentative ca explozia unei bombe rămase din al doilea război mondial în interiorul Ministerului Apărării rezolvă implicarea puterii centrale în poveste. Adică bomba = scandalul, şi cu asta s-a zis tot. Câteva încercări de satiră birocratică la începutul filmului, când ministerele îşi pasează responsabilitatea de la unele la altele, conştiinţa spectatorului completându-şi singură ideea cu: "Eh, da! Ca la noi, la români!" şi am bifat şi acest aspect. Era încă o pistă pe care scenariştii ar fi putut s-o dezvolte. Cu puţină documentare şi cu abilitatea cinematografică de care echipa a dat oricum dovadă, ar fi putut ieşi una dintre cele mai bune comedii de moravuri politice din ultimii zece ani. Aşa, rămâne o situaţie de criză neelucidată şi neveridică.
Lipsa de experienţă a lui Nemescu în construirea lung-metrajelor îl face să pice în capcana oricărui debutant, obişnuit cu "întâmplările cu tâlc" ale scurt-metrajelor. Astfel, sunt introduse exagerat de multe personaje, fiecare cu povestea lui, care-şi dobândesc o anume autonomie. Unele dintre acestea se regăsesc în apariţiile greviştilor al căror manifest inutil (consacrata imagine a zece-unsprezece speriaţi scandând "hoţii") reprezintă o sursă "populistă" şi sigură de amuzament, dar sunt complet adiacenţi acţiunii(/ilor).
Cu toate intrigile şi "thread"-urile ofertante, Voican şi Nemescu se întorc la vechile lor bucolice cinematografice, dedicând cea mai mare parte a acţiunii unei idile frumos filmate, dar insipidă şi prăfuită ca motivaţie. Idila începe să acapareze acţiunea încă din prima jumate a filmului, în timpul unei petreceri "câmpeneşti" în cinstea soldaţilor americani. Secvenţa în sine este construită corect, pe matricea clasică a petrecerilor tip Balul pompierilor, amintind de scurt-metrajul Ajutoare umanitare al lui Hanno Höfer (motiv de cârcotit, dacă fie şi unul dintre cei doi scenarişti au văzut filmul). Discutabilă este şi (re)apariţia sosiei lui Elvis cântând Love Me Tender pe ţigăneşte. În timp ce unii fani se vor bucura, alţii pot considera îndoielnică refolosirea acestei parodii din Marilena de la P7. Deşi refolosirea motivelor din scurt metraje în cele lungi este un obicei recurent şi acceptat, nu ştiu cât este de inspirată acum, în momentul în care Marilena... a fost recunoscut internaţional, şi publicul s-a amuzat o dată cu neaoşul interpret.
Dar, revenind, atmosfera vulgar-festivă este trademark Voican & Nemescu, la fel ca sentimentul de iubire adolescentină care se înfiripă între Monica (Maria Dinulescu), fiica lui Doiaru, şi David (Jamie Elman) soldatul american. Ea vrea să plece din sat şi vede în el salvarea. Tensiune erotică, pontuţe şi confuzii, şi nişte frumoase secvenţe de dragoste. Aici se simte că Nemescu este în elementul lui. Apare acelaşi laitmotiv al descărcării electrice între doi îndrăgostiţi (lăsat nerezolvat în filmele de debut, lăsat nerezolvat aici, doar repetat într-un mod aproape iritant). Secvenţa cu cei doi alergând de mână pe strada care de emoţie scuipă capacele de canal este una de marcă a filmului, şi redovedeşte talentul imagistic al regretatului regizor.
În afară de imaginile frumoase, povestea se împotmoleşte aici şi nu-i mai rămâne decât să-ncerce să-şi scoată la liman într-o formă cât mai puţin trunchiată numeroasele piste pe care s-a lansat. Şi de parcă nu ar fi destule, autorii mai lansează încă un cocoş în coteţul găinii: Andrei, care o iubeşte în secret pe Monica, dar este timid (probabil personaj autobiografic, ţinând cont că arhetipul acesta apare în toate filmele lui Nemescu). Timid sau nu, el reuşeşte relativ uşor s-o cucerească (fără sclipire dramaturgică, diminuând astfel simpatia spectatorului pentru tânăra domnişoară, care în situaţia de faţă reiese a fi o fire foarte... "adaptabilă").
Spre sfârşitul filmului acţiunea devine şi mai fragmentară, probabil consecinţa directă a pierderii coordonatorului, iar ritmul melancolico-nostalgic se frânge şi se rostogoleşte grosolan într-o apoteoză haotică şi nu destul de motivată dramaturgic - revolta orăşenilor împotriva lui Doiaru. Cât este vina tragicei dispariţii, cât este eroare stilistică, nu pot şti. Cert este că nu de puţine ori scenariştii, regizorii şi mai ales producătorii români au simţit nevoia să trântească un punct culminant spectaculos şi violent, cerând publicului să reacţioneze la o descărcare de tensiune neacumulată pe parcursul filmului. Scepticismul meu este susţinut şi de finalul precedentului film, Marilena de la P7, unde conflictul principal este lăsat în coadă de peşte, în schimb explodează din senin sub-plotul aşa-zisei iubiri dintre prostituata Marilena şi mafiotul afemeiat şi ipocrit Giani. Sentimentul ei este abia schiţat pe parcursul celor patruzeci de minute de peliculă, şi este de asemenea discutabil, ţinând cont de statutul ei social, care ar fi imunizat-o. Ritmul molatec al acţiunii este şi aici întrerupt grosolan, în momentul în care fără o motivaţie satisfăcătoare fata se sinucide, şi o face într-un mod extrem (tăindu-şi singură beregata). Prin astfel de finaluri, autorii pretind publicului, atunci ca şi acum, o reacţie pe care nu au ştiut să şi-o justifice (prin pregătire şi potenţare).
Deznodământul poveştii-pretext este că misiunea NATO a fost îndeplinită cu doar două zile înaintea semnării acordului de pace - un epilog de o ironie bine dozată, care încheie frumos acţiunea. În deznodământul adevăratei poveşti îi vedem pe Monica şi Andrei în prezent, discutând la o cafea, amândoi în timpul unei ferestre universitare; adică acelaşi "viaţa merge înainte" cu care publicul s-a complăcut de atâta timp.
California Dreamin' (nesfârşit) sporeşte tragismul evenimentului din 25.08.2006, Cristian Nemescu demonstrând că ar fi fost unul dintre principalii piloni de susţinere ai noului val cinematografic, în materie de regie. Principala consecinţă nu constă totuşi în faptul că nu a apucat să-şi vadă pe ecran produsul final, ci că acum nu mai poate beneficia de acel feedback dulce-amărui din partea spectatorilor, necesar ascensiunii oricărui regizor şi scenarist - obiectivitatea!
30 iulie 2007