Prin California Dreamin' (nesfârşit), Nemescu face câţiva paşi importanţi pe drumul deschis de scurtmetrajele sale: balcanism, sărăcie, exotism, comic de situaţie şi personaje à la Emir Kusturica, Românie profundă, femei uşoare, funcţionari corupţi şi comic de limbaj à la Nae Caranfil şi Cristian Mungiu, plus o răzmeriţă şi o crimă colectivă à la Mircea Mureşan. O comedie uşoară, balcanică, ce se transformă treptat într-o dramă psihologică a Balcanilor, cu un puternic mesaj antiamerican.
Partea de comedie. Un grup de soldaţi din logistica armatei americane, conduşi de Cpt. Jones (Armand Assante) şi de Sg. David McLaren (Jamie Elman), e în drum spre Kosovo prin România, ţară care, în 1999, devenise de curând membră NATO. Soldaţii transportă echipamente de comunicaţii şi misiunea lor nu suportă nici o amânare. Trupa coboară în portul Constanţa în plină Românie profundă. Un autobuz din anii '80 întâmpinat de gypsies cu găleţi goale, o înmormântare ortodoxă, cu un stol de femei înveşmântate în negru sprijinind sicriul, într-o căruţă trasă de cai. Şi alte clişee ale românilor în NATO: o fanfară care cântă, în aşteptarea americanilor, în mijlocul unui peron plin de băltoace, bravii noştri soldaţi care se simt ca-n tabără, beau ţuică şi joacă table, ofiţerul lor (adică, al nostru) care-l întâmpină pe Cpt. Jones din US Army (al lor): "Welcome! I'm Tănase!".
Personalul porneşte, şontâc-şontâc, din gară, americanii văd Kusturica live, pe fereastra trenului, până când în drum le iese o minusculă şi insignifiantă haltă de câmpie, cu nume predestinat: Căpâlniţa. Predestinat pentru încăpăţânarea mafiotului şi şefului de gară local, Doiaru (Răzvan Vasilescu), care, în ciuda tuturor recomandărilor şi a somaţiilor primite de la Bucureşti, nu-i va lăsa pe americani să treacă, pe motiv că nu au documentele vamale pentru echipamentul pe care-l escortează. Altfel, Doiaru dijmuieşte toate vagoanele care trec prin staţia lui, şi are autorităţile satului - pe primarul Căpâlniţei (Ion Spădaru) şi pe şeful de post - la degetul mic.
În cele cinci zile, cât vor sta americanii în sat - ele coincid cu cele cinci părţi ale filmului -, prin faţa oaspeţilor-prizonieri se vor perinda toate clişeele comice ale balcanismului autohton: o grevă ad-hoc pe calea ferată, cu muncitorii de la fabrica în curs de lichidare pregătiţi să strige, neconvingător, "Hoţii!" şi "Daţi-ne banii", o petrecere în cinstea onoraţilor potenţiali investitori, cu un Elvis ţigan cântând Love me tender, şi chiar o vizită la Dallas-ul din Slobozia, cu tot cu Turnul Eiffel aferent, construit de un mafiot local - Ilie Alexandru, la care filmul face aluzie. Plus câteva linii secundare, la fel de comune: un funcţionar cu servietă de la Bucureşti, trimis, între două telefoane personale, să rezolve problema, un soldat român în uniformă NATO care se dă american şi care, la sfârşit, le înjură neaoş pe cele două puştoaice cărora le sucise atât de uşor capul, şi care se rugau să le ia cu el în USA: Unde dracu' vreţi să mergeţi? Lăsaţi-mă-n p.m. în pace!.
Partea de tragedie. Doiaru nu e doar un mafiot cu două testicule tari, care scuipă pe Bucureşti şi pe Washington şi face tot ce-i trăsneşte pe tarlaua lui. Nu, Doiaru e un român cu o dramă, care a fost traumatizat în copilărie. O serie de flash-back-uri alb-negru explică de ce Doiaru şi, în subsidiar, poporul român îi urăşte (urăsc) pe americani: i-am aşteptat să vină 45 de ani! Părinţii lui Doiaru au fost arestaţi, după război, de comunişti şi la plecare i-au zis ceva de genul: "Ne vom întoarce imediat. Vor veni americanii!". În acelaşi timp, nemţii cei răi se poartă frumos cu micul Doiaru: opresc tancheta şi îi ridică jucăria de pe jos. Copilul transformat în ciocoi al capitalismului nou n-a uitat, şi istoria i-a aruncat, pe şinele din faţa casei-birou, ocazia să se răzbune: un tren cu americani numai buni de tratat de sus.
Cpt. Jones nu e nici el doar un american cu ochelari de cal, pentru care contează ordinele şi punctualitatea. El e un ofiţer care a învăţat discursul lui Bill Clinton, şi care va şti să arate cu degetele o dictatură şi să le spună sătenilor, la momentul potrivit: "Mă uit la locul ăsta. E raiul pe pământ. Dar un nor s-a abătut asupra lui. Şi nimeni nu merită aşa ceva. Asta a vrut Dumnezeu să fim: ceea ce suntem. Stăm aici ca unul, uniţi ca unul. O să învingem opresiunea, o să învingem tirania. O să-i învingem pe toţi Doiaru din lumea asta! Să fim uniţi ca unul!". Căpitanul pleacă în drumul lui, deşi le promisese sătenilor asistenţă, şi lasă în urmă un război civil, care culminează, ca-n Răscoala lui Rebreanu / Mureşan, c-o crimă a gloatei. Nu există bine şi rău, eliberatori şi opresori, Jones nu e mai bun ca Doiaru şi americanii nu sunt, moralmente, peste dictatorii pe care-i răstoarnă (tocmai condamnau pe unul pentru crime de război, în Serbia). Am punctat aici şi mesajul antiamerican.
Povestea de dragoste. Acoperă un triunghi: Monica, fiica lui Doiaru (Maria Dinulescu, a mai colaborat cu Cristian Nemescu în Poveste la scara C), Andrei, intelectualul şi ciudatul satului (Alexandru Mărgineanu) şi Sg. David McLaren. Toate fetele din sat, începând cu fiica primarului, aleargă după americani, dar între Monica şi David e ceva special. Asta deoarece, în primul rând, Monica ar fi şi ea specială - de asta o iubeşte Andrei -, şi apoi pentru că tinerii au ceva în comun: dezorientarea. Lui David nu-i place armata, Monicăi nu-i place nimic, începând cu satul pe care taică-său îl ţin în corzi, şi, împreună, nu au nici măcar o limbă comună. Doar o noapte de dragoste în care, ce-i drept, nudurile reuşesc să nu fie ridicole şi în care actorii se comportă foarte natural. La final, un pahar de Cola rămas neconsumat între Monica şi Andrei care simbolizează - şi simbolismul chiar nu avea ce să caute în acest film! - iubirile rămase neconsumate, posibilităţile neîmplinite etc.
Scenariul - semnat de Cristian Nemescu, alături de Catherine Linstrum şi Tudor Voican - e, prin urmare, prea încărcat şi şchioapătă, în punctele de inflexiune, iar filmul nu e lipsit de balast. Ceea ce nu înseamnă că nu reuşeşte să adune, în el, lucruri foarte bune. Personajele principale au profunzime - şi prin meritul unei echipe bine alese de actori -, dialogurile curg foarte natural, comicul de situaţie e excelent, în ciuda unor scene clişeizate.
California Dreamin' e, încă din titlu, nesfârşit, şi a fost asamblat după viziunea regizorului, fără a fi fost însă curăţat şi finisat de acesta. Nu ştiu dacă intervenţiile finale ar fi reuşit să echilibreze comedia şi drama şi să schimbe raportul de proporţie dintre locurile comune şi nuanţele originale, dintre un balcanism de provincie şi o provincie a Balcanilor. Însă, cu siguranţă, n-ar fi reuşit să adauge mai multă forţă, mai mult umor şi mai mult dinamism - pe care filmul deja le are, cu prisosinţă. O cursă cu obstacole prin noul realism al tinerilor regizori şi prin istoria recentă a cinematografului românesc, ce trece de anecdotă şi de sitcom, se întoarce la epicul cu respiraţie largă şi dă semne că ar învăţa să fie ambiţios, obraznic şi natural.