Scrisorile lui Mozart

De regulă, autorii biografiilor lui Mozart declară ca sursă principală de documentare scrisorile acestuia către tatăl său (cele mai multe dintre ele). Unii susţin, chiar, că nu s-au abătut niciun dram de la conţinutul lor. Sau, mă rog, de la sugestiile conţinutului lor, ceea ce ar fi mai aproape de adevăr. Căci, sugestiile îi sună fiecăruia altfel şi poţi broda nestingherit pe marginea lor cu convingerea că le-ai înţeles şi le urmezi întocmai.

Mie, scrisorile (publicate de Editura Humanitas în 2007) îmi dezvăluie puţine lucruri despre adevăratul Mozart. Majoritatea mi se par convenţionale (unii zic că aşa şi sunt), referindu-se în cea mai mare parte la viaţa de zi cu zi, cu banalităţile şi sforţările ei, şi prea puţin la felul de a gândi al compozitorului - singurul lucru cu adevărat interesant pentru un muzician. Iar dacă l-aş privi pe Mozart - ca persoană - aşa cum reiese din ele, n-ar semăna aproape deloc cu imaginea consacrată. Dintre toate portretele făcute genialului salzburghez de-a lungul timpului, cel din filmul Amadeus este, probabil, cel mai distorsionat. Mozart apare acolo atât de confuz, de iritabil, de trivial, de sucit, încât l-ai putea lua drept nebun. Cum am mai putea crede că el este cunoscătorul profund al sufletului omenesc, cel puţin al celui feminin, precum ne lasă să întrevedem eroinele operelor sale; sau artistul cu cel mai rafinat simţ al echilibrului cromatic pe care-l descoperim în concertele scrise pentru pian? Mulţi alţi scriitori insistă pe imaginea muzicianului sărac, exploatat de către episcopul de Coloredo, iarăşi departe de adevăr.

Cum se ştie, Mozart se maturizează foarte devreme din punct de vedere profesional (pianist virtuoz, în postura de "copil minune", purtat de tatăl său în turnee prin toată Europa, compune la 5 ani primul său menuet pentru clavecin, la 7 ani i se gravează 4 sonate pentru pian, la 12 termină opera La finta semplice şi singspiel-ul Bastien şi Bastienne) şi totodată pricepe de timpuriu nevoia cultivării relaţiilor de care depinde succesul creaţiilor sale şi implicit bunăstarea lui; cu toate acestea rămâne, până la sfârşitul vieţii, un inocent, prea încrezător în intenţiile onorabile ale celorlalţi; în cele mai multe cazuri, este un compozitor analitic şi perfecţionist, decât unul căruia inspiraţia divină îi vine în valuri, cel puţin aşa declară el singur; are o capacitate de asimilare neobişnuită şi în acelaşi timp îi place să experimenteze, însă nu discută decât ocazional şi tangenţial despre compoziţiile sau ideile sale muzicale; vădeşte o aplecare spre credinţă puţin obişnuită la un tânăr, pe care o păstrează şi o aprofundează până la sfârşitul vieţii; e un visător ce croieşte neîncetat planuri, rareori duse la îndeplinire; un cheltuitor ce-şi permite numeroase capricii şi de aceea rămâne adesea fără bani, asta neînsemnând că n-ar fi câştigat destul; devine treptat un fiu destul de rece şi un frate hapsân, în ciuda aparenţelor afectuoase; ca soţ, numai Dumnezeu ştie dacă era cu adevărat fidel, deşi "relaţiile" sale extraconjugale, de care a tot fost acuzat, n-au fost niciodată dovedite etc., etc.

Vă avertizez să nu luaţi drept literă de lege tot ce am înşirat eu mai sus, în pofida faptului că, în continuare, voi încerca să ilustrez această schiţă de portret alegând citatele cele mai elocvente din scrisori. Nu urmăresc să vă manipulez, procedând astfel, ci mai curând să vă stârnesc interesul în a vă face o părere citind singuri scrisorile, după ce luaţi cunoştinţă de ele din articolul meu. În ceea ce-l priveşte pe Mozart, eu adopt punctul de vedere al unuia dintre biografii săi, Wolfgang Hildesheimer: "Misterul Mozart rezidă tocmai în faptul că «omul» nu se lasă descifrat", cu toate că majoritatea cercetătorilor asta au încercat să facă. Sub aparenţa cursivă şi relaxată a scrisului său, se ascunde o stăpânire de sine arareori scăpată de sub control - doar atunci când se referă la cei ce nu-l apreciază destul sau vor să-i îngrădească libertatea de mişcare, cum ar fi, de pildă, episcopul de Coloredo: "Este adevărat că sunt mândru, când cineva încearcă să mă trateze cu trufie şi să mă nesocotească. Astfel se poartă Arhiepiscopul cu mine" (Viena, 26 mai-2 iunie 1781). Sau: "Arhiepiscopul nici nu poate să mă plătească pentru sclavia de la Salzburg!" (Manheimm, 12 noiembrie 1778).

De fapt, prin tot ce am spus până aici vreau să întăresc binecunoscuta idee că orice biografie (chiar bazată pe scrisori ori alte documente autentice) este un portret (sublimat) al autorului ei, şi foarte puţin al eroului căruia îi e dedicată. E de preferat, aşadar, să citiţi scrisorile lui Mozart şi să vă lămuriţi personal asupra controversatului compozitor, decât să luaţi de-a gata părerile altora.

Vă voi arăta, pentru început, ca un soi de ghid al descifrării misivelor mozartiene, două dintre multiplele feluri de a scrie ale lui Mozart. Într-o scrisoare din München, din 14 ianuarie 1775, le spune mamei şi surorii sale: "Slavă Domnului, opera mea (La finta giardiniera) a văzut ieri, 13, scena şi a reuşit atât de bine, încât mi-e imposibil să-ţi descriu gălăgia ce s-a produs... după fiecare arie a urmat necontenit o explozie înspăimântătoare de aplauze şi strigăte de viva maestro... aplauzele şi tropotele nu încetau decât dacă ariile erau din nou reluate, şi tot aşa mereu".

"După aceea m-am dus cu tata într-o anumită cameră, prin care trebuia să treacă Prinţul Elector şi toată Curtea sa, şi am sărutat mâna Alteţelor lor, Prinţului Elector şi Prinţesei, şi a altor Alteţe, care au fost cu toţii plini de amabilitate".

Când e mai relaxat, devine imediat ironic, indiferent de rangul celor pomeniţi: "Aici se joacă o operă de Jommeli. E frumoasă, dar prea cizelată şi învechită pentru teatru... Dansurile sunt insuportabil de pompoase... Regele are o educaţie de stricat ca toţi napolitanii şi în timpul spectacolului stă în picioare pe un scăunel, ca să pară ceva mai înalt decât Regina..." (Neapole, 5 iunie 1770). Şi tot despre capete încoronate: "La un moment dat, s-a întâmplat că plebea vieneză, care şi aşa e destul de lipsită de maniere, să se îmbulzească astfel încât au împins-o pe Marea Ducesă de la braţul Împăratului până în mijlocul dansatorilor. Împăratul (Iosif al II-lea, n.m.) a început să bată cu piciorul în pământ, să înjure ca un vagabond, să îmbrâncească lumea şi să lovească în stânga şi în dreapta" (Viena, 5 decembrie, 1781). Sau: "Deasupra noastră stă un violonist; sub noi este un altul, alături de noi un profesor de canto care dă lecţii, în ultima cameră în faţa noastră este un oboist. E o plăcere pentru a compune! Îţi dă şi multe idei!" (Milan, 24 august, 1771).

Iată-l făcându-şi din nimic vise de căpătuială, încrezător în promisiunile cele mai năstruşnice, parcă ar fi lăptăreasa din fabula lui La Fontaine: "Domnul Albert a formulat, încă de la sosirea mea, un proiect a cărui realizare nu mi se pare imposibilă. Anume, el vrea să adune de la prieteni buni, care să contribuie fiecare numai cu 1 ducat pe lună, ceea ce ar face 10 ducaţi lunar, mai precis 50 de guldeni, iar anual 600 de guldeni. Dacă aş mai primi din partea contelui Seeau numai 200 guldeni anual, ar face 800 de guldeni. Ce părere ar avea tata de această idee? N-ar fi acceptabilă oare dacă ar deveni realitate?... Iar dacă dumneata...ai dori să vii să-ţi petreci viaţa la München, ar fi cel mai bun şi mai simplu lucru - căci dacă la Salzburg am fost nevoiţi să trăim cu 504 guldeni, n-am putea oare să trăim mai bine la München, cu 600 sau 800 de guldeni?" (München 30 septembrie 1777). Fireşte, tatăl său îl aduce cu picioarele pe pământ în următoarea scrisoare. (Cu Beethoven s-a petrecut, totuşi, această minune, numai că n-a durat prea mult. Prinţii Kinsky, Lobkowitz şi arhiducele Rudolf au semnat în 1809 un decret prin care cei trei îi garantau lui Beethoven o generoasă rentă anuală de 4.000 de florini. Însă în 1812 moare prinţul Kinsky, apoi în 1816 şi prinţul Lobkowitz, iar urmaşii lor îi retrag compozitorului sprijinul financiar).

Poate pentru că e un visător, tânărul Mozart se îndrăgosteşte foarte repede şi, de aici, alte planuri, care de care mai fanteziste: "Azi, 17, dimineaţa, scriu şi susţin cu tărie că mica mea verişoară este frumoasă, deşteaptă, scumpă, îndemânatică şi veselă" (Augsburg, 17 octombrie 1777). Îi place imediat la fel de mult fata lui Stein, constructorul de piane. Şi după câteva luni doar, Aloysia Weber, iubirea vieţii, se pare: "Cât despre cântatul ei, jur pe viaţa mea că-mi va face cinste. În acest scurt timp (de când a ajuns el la Mannheim, n.m.), ea a şi învăţat multe de la mine, şi cât va mai învăţa încă de aici înainte!". "... domnul Weber va face demersurile necesare pentru a aranja un concert împreună...". "Te rog să faci tot posibilul ca să putem pleca în Italia" (Mannheim, 4 februarie 1778). Toate astea se petreceau în timp ce călătorea spre Paris, pe un traseu amănunţit planificat (de care Mozart nu prea ţinea seama) de către tatăl său, călătorie în vederea căreia Leopold Mozart făcuse împrumuturi plătite cu greu până la sfârşitul vieţii sale. Reacţia tatălui, plină de bun simţ şi mai cu seamă vehementă, l-a determinat în fine pe Mozart să-şi continue drumul spre Mecca muzicii acelei epoci, Parisul.

Biografii cred că văduva lui Mozart, Constanze, a triat cu grijă scrisorile, îndepărtând tot ce nu i se părea convenabil, pentru a apărea ea într-o lumină cât mai favorabilă (anumite pasaje "indecente" au putut fi refăcute, totuşi, ulterior). Al doilea soţ al ei, Georg Nikolaus Nissen, fost cenzor la Copenhaga timp de 10 ani, cel care a încercat să scrie, pentru prima oară, o biografie mozartiană bazată pe documente autentice, îi va fi dat o mână de ajutor. Aşa se face că nu s-a păstrat decât o singură scrisoare adresată Aloysiei, dar în ea Mozart nu îndrăzneşte să-şi declare dragostea care-l mistuia. Îi dă cu prisosinţă sfaturi, într-o manieră protocolară, despre cum e mai bine să cânte ariile scrise special pentru ea: "Mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi începe să studiaţi cu sârg scena mea din Andromeda (Ah, lo previdi!). Vă asigur că vi se potriveşte şi că vă va aduce mult succes. În special îmi permit să vă recomand călduros expresia, să vă gândiţi bine la sensul şi puterea cuvintelor, să vă transpuneţi în mod serios în starea de spirit şi situaţia Andromedei şi să vă imaginaţi că sunteţi chiar ea!" O singură dată pana îi scapă de sub control şi atunci apar cuvinte înflăcărate: "Voi fi însă în dispoziţia şi starea cea mai fericită în ziua în care voi trăi bucuria nemăsurată de a vă revedea şi a vă îmbrăţişa din toată inima. Aceasta este tot ce pot dori şi râvni deocamdată. Numai în această dorinţă, în această speranţă, găsesc consolare şi pace" (Paris, 30 iulie, 1778).

La întoarcerea de la Paris (unde succesul îl ocolise şi unde îşi îngropase şi mama, nu numai iluziile), Aloysia Weber, stabilită împreună cu familia la München, îl primeşte cu răceală, ba chiar îl respinge pe îndrăgostitul fără leac. Mozart suferă o cădere nervoasă în casa unui prieten, flautistul Becke, care scrie la Salzburg: "... Începe să mă deprime şi pe mine, deoarece nu pot să-l fac să se oprească din plâns de aproape o oră". Însuşi Mozart recunoaşte: "Aceasta o scriu găzduit la dl Becke. Slavă şi mulţumire Domnului, am sosit cu bine în ziua de 25, dar până acum mi-a fost imposibil să-ţi scriu. Îmi rezerv toate veştile pentru când voi avea fericirea şi bucuria să-ţi pot vorbi personal, căci astăzi nu pot decât să plâng - am o inimă mult prea sensibilă..." (München, 29 decembrie 1778).

Însă, orice i s-ar întâmpla, tânărul Mozart nu uită de darul său componistic neobişnuit, pe care-l afirmă cu toată tăria: "Eu sunt compozitor şi născut să devin dirijor. Nu pot şi nu vreau să-mi îngrop astfel talentul meu de a compune (dând lecţii de pian, n.m.) şi pe care Dumnezeu mi l-a dăruit cu atâta bogăţie (pot să spun aceasta fără trufie, căci o simt acum mai mult ca oricând)... Aş prefera, ca să spun aşa, să neglijez mai degrabă pianul decât compoziţia, căci pianul este pentru mine numai un accesoriu, deşi, slavă Domnului, un accesoriu important!" (Mannheim, 7 februarie 1778).

Şi în aceeaşi ordine de idei: "Noi (adică «oameni de rând», «săraci», cum se considera Mozart, n.m.) n-avem nevoie de o femeie bogată (pentru a o lua de nevastă, n.m.), căci bogăţia noastră se pierde odată cu noi, căci o avem în cap - şi pe asta nu ne-o poate lua nimeni, doar dacă ni s-ar tăia capul, după care n-am mai avea nevoie de nimic" (tot din scrisoarea de mai sus).

În spatele atitudinilor jucăuşe, critice ori îngrijorate stă trează conştiinţa genialităţii sale. Dar, când povesteşte cum i-au fost primite lucrările, se referă numai la succesul efectelor pregătite în mod special: "...simfonia începu. Raaff (un cântăreţ, n.m.) stătea lângă mine. Drept în mijlocul primului Allegro era un passage de care eram sigur că va plăcea; toţi auditorii fură captivaţi şi izbucniră în aplauze puternice. Pentru că ştiam bine încă de când îl compusesem ce efect va produce, l-am mai repetat încă o dată. Şi Andantele a plăcut, dar mai cu seamă ultimul Allegro". "De bucurie, după ce s-a terminat simfonia, m-am dus la Palais Royal, am luat o îngheţată bună, m-am rugat, am făcut mătăniile pe care le făgăduisem şi m-am dus acasă" (Paris, 3 iulie 1778).

În paragraful următor, introduce o frază fără nicio legătură cu restul scrisorii, lămuritoare însă pentru fundamentalismul credinţei sale: "Acum îţi dau o informaţie, pe care poate ai şi aflat-o, anume că ereticul şi marele pungaş Voltaire a crăpat ca un câine, ca un animal - asta i-a fost răsplata!..." Ce îndârjire la un tânăr de numai 22 de ani, e prea ciudată ca să nu fie adevărată!

Despre moartea mamei sale îi va scrie tatălui: "Plângi, plângi cât e cu putinţă, dar după aceea să ne mângâiem cu gândul că Dumnezeu cel atotputernic a voit aşa... Acum s-a împlinit preadivina, preasfânta Sa voinţă! Să închinăm un cucernic Tatăl nostru pentru sufletul ei şi să scriem despre alte lucruri; totul la timpul său". Şi, într-adevăr, peste alte două paragrafe iată ce zice: "Ultima dumitale scrisoare, din 29 iunie, am primit-o şi am aflat cu bucurie că sunteţi amândoi, slavă Domnului, sănătoşi. Am râs din toată inima din cauza beţiei lui Haydn (fratele mai tânăr - organist şi capelmaistru la Salzburg - al lui Joseph Haydn)..." (Paris, 9 iulie 1778). Cum amestecă lucrurile serioase cu cele frivole, oare o fi făcut-o intenţionat?

În fine, dau şi peste o notă care sună a indignare sinceră şi dezvăluie un pic din personalitatea sa adevărată: "Nu trebuie să crezi că aş fi leneş - nu - ci numai pentru că este cu totul contrariu geniului meu, felului meu de viaţă! Ştii că sunt, ca să zic aşa, cufundat în muzică, că mă ocup toată ziua cu ea, că-mi place să fac speculaţii, să studiez, să reflectez. Aici însă, din cauza traiului pe care-l duc, sunt împiedicat să fac acest lucru. Voi avea eu câteva ore libere, dar aceste puţine ceasuri îmi vor fi mai curând necesare pentru odihnă decât pentru muncă" (Paris, 31 iulie, 1778).

Nimic nu-i mai place acum în Paris, faţă de prima călătorie (1763), când venise în calitate de pianist copil-minune, răsfăţat de regine şi prinţese, fiindcă valoarea sa muzicală reală nu e luată în seamă, succesul componistic depinzând întru totul de relaţiile extramuzicale pe care n-are nici timpul, nici răbdarea să le cultive.

Dar şi ideea de a se întoarce la Salzburg îi întunecă viaţa, în oraşul său natal nu există niciun teatru de operă, muzica nu se bucură de prea multă consideraţie, "iar Arhiepiscopul nu are încredere în oamenii inteligenţi, care au călătorit". "Şi te asigur că dacă Arhiepiscopul nu-mi va permite câte o călătorie la 2 ani, e imposibil să pot accepta serviciul" (Paris, 11 septembrie, 1778).

Cred că Mozart exagerează puţin, "serviciul" nu era atât de încorsetat pe cât îl prezintă el. Dacă ar fi trăit în zilele noastre... Câteva date ne vor lămuri. În 1769, la 27 noiembrie, Mozart devine concertmaestru al Curţii Arhiepiscopale, fără salariu însă. De altfel, pleacă imediat împreună cu tatăl său în prima călătorie în Italia. Mozart va fi salarizat (150 guldeni pe an) începând cu 29 aprilie 1772, atunci când arhiepiscopul Coloredo intră în funcţie la Salzburg. Cu această ocazie i s-a reprezentat tânărului de 16 ani opera Il sogno di Scipione. În acelaşi an, 1772, el pleacă pentru a treia oară în Italia, de unde se întoarce la Salzburg în 13 martie 1773. Între lunile iulie şi septembrie ale aceluiaşi an va fi la Viena, apoi din decembrie până în martie 1775 la München, unde va avea loc premiera operei La finta giardiniera (în 13 ianuarie). Stă într-adevăr la Salzburg în cei doi ani, 1776-77, şi compune mult, dar la 28 august 1777 îşi dă demisia din serviciul Arhiepiscopului deoarece acesta îi refuzase un concediu de călătorie (la Paris). În ianuarie 1779 revine ("cu mare scârbă", şi numai la dorinţa expresă a tatălui său) la Salzburg, ca organist al Curţii, totuşi în noiembrie 1880 călătoreşte din nou la München, pentru a pregăti premiera operei Idomeneo. La 16 martie 1781 este convocat de către Arhiepiscop la Viena, iar pe 9 mai, în acelaşi an, în urma unui conflict, demisionează definitiv din serviciul acestuia. În nouă ani, între 1772 şi 1781, cât timp să fi stat efectiv la Salzburg? Încercaţi să socotiţi singuri!

La fel se pune şi problema veniturilor lui Mozart, în perioada petrecută la Viena. Enrik Lauer (în cartea sa Mozart şi femeile) va face cercetări amănunţite, şi rezultatul este mai mult decât surprinzător: Mozart a fost unul dintre cei mai bine plătiţi compozitori din epocă. Numai din onorariile pentru operele sale, Mozart a câştigat anual, în ultimii 11 ani de viaţă, între 1.400 şi 4.500 de guldeni. Convertiţi în euro, obţinem venituri anuale între 35.000 şi mult peste 100.000, la preţuri ale produselor alimentare şi de îmbrăcăminte ceva mai mici decât în zilele noastre.

Pe deasupra, Mozart a mai avut încă două surse de venit, e drept, mai puţin consistente decât cele provenind din spectacolele de operă: lecţiile de pian şi de compoziţie şi onorariile editurilor. Dar sursa reală de venit a lui Mozart, după Enrik Lauer, este activitatea concertistică, compozitorul fiind apreciat drept cel mai renumit pianist din Europa vremurilor sale. Existau mai multe variante de organizare a concertelor. Iată una dintre ele: Mozart închiria o sală, angaja muzicieni, dădea anunţuri în presă şi vindea singur biletele, câştigul net variind în jurul sumei de 1.600 de guldeni; la care se adăuga, de fiecare dată, un cadou (bănesc) important al împăratului Iosif al II-lea. Erau apoi aşa-numitele concerte de subscripţie: se ofereau concerte în trei ori şase seri la rând în cadrul unui abonament, profitul fiind în jur de 1.200-1.400 de guldeni. Şi ultima formă, concertele private, în casele nobilimii şi ale burgheziei bogate, unde cadourile şi pungile cu bani din partea gazdei nu erau nici ele de dispreţuit.

Diverşi biografi (Volkmar Braunbehrens, Uwe Krämer, Carl Bär) îl plasează pe Mozart între cei cu venituri de la medii (45.000 de euro pe an) la mari (75.000-100.000 de euro anual) sau chiar printre cei foarte bogaţi, el câştigând uneori peste sumele anunţate până acum. În niciun caz, Mozart n-a fost sărac, nu l-au jecmănit femeile, nu şi-a pierdut banii la jocuri de noroc şi nici n-a murit înglodat în datorii. A trăit pur şi simplu cu largheţe, cheltuind mult pe haine elegante, mâncăruri fine şi locuinţe confortabile. Crede însă cineva asemenea afirmaţii? Oamenii preferă clişeele şi vor ca geniile să trăiască în mizerie, să aibă neapărat un sifilis (netratat) sau să fie otrăviţi de soţi geloşi ori rivali profesionali. Aşa au acreditat, o dată pentru totdeauna, "legendele" lacrimogene cu priză la publicul de toate categoriile (Romain Rolland îl căina pe Mozart: "... roşeşti dacă te gândeşti la mizeria aceasta suportată cu atâta voioşie"!?). Şi mai e ceva: acelaşi public moare de plăcere când aude că personalităţile au şi ele defecte, că pe X îl înşală soţia, că lui Y îi plac băieţii tineri, ori lui Z drogurile. Geniile coboară astfel de pe piedestal şi devin oameni obişnuiţi. Sunt mai uşor de adoptat aşa!

Mă întorc la scrisori şi, ca să nu fiu nedrept, voi spune că, pentru o singură dată, Mozart povesteşte pe larg despre munca pentru punerea în scenă a unei opere. E vorba de Idomeneo, şi scrisorile către tatăl său cu acest subiect - 12, în total - sunt trimise din München între 8 noiembrie 1780 şi 18 ianuarie 1781. Transpare din ele, din tonul lor entuziast şi din maniera sinceră de a înfăţişa lucrurile, un portret mozartian mai veridic ca oricare altul: al maestrului ce stăpâneşte cu autoritate, în ciuda tinereţii sale, toate secretele meseriei; al gânditorului ce urmăreşte în permanenţă împlinirea ordinii superioare a ansamblului şi a perfecţiunii formale vii (cu niciun chip rigidă) - calităţi ce fac ca o lucrare alcătuită din fragmente finite să devină o operă de artă unitară, cu o viaţă de sine stătătoare. De asemenea, distingem la Mozart preocuparea acută pentru stilul cantabile şi, mai cu seamă, acea aură spirituală alcătuită din naivitate şi ironie, reprezentând trăsătura cea mai caracteristică a geniului, după cum observă Alfred Brendel (în Le voile de l'ordre). Ce mai contează că în viaţa de fiecare zi personajul Mozart e capricios, extravagant, rebel, melancolic, uşor de păcălit, pretenţios, însufleţit ori posac ş.a.m.d.? Spicuiesc câteva pasaje, cu regretul că nu pot cita în întregime scrisorile respective:

"Acum încă o modificare din vina lui Raaf... omul e bătrân, nu se mai poate prezenta cu o arie ca aceea din actul al doilea, Fuor del mar ho un mare in seno...".

"În fine, în ultima scenă a actului doi, Idomeneo are între coruri o arie sau, mai bine zis, un fel de cavatină. Aici va fi mai bine să facem un simplu recitativ... Este poate partea cea mai frumoasă din toată opera... dar va fi atâta hărmălaie pe scenă, încât o arie ar face figură urâtă în acest loc... cred că efectul unui recitativ între coruri va fi incomparabil mai mare".

"Însă pe molto amato Castrato del Prato al meu trebuie să-l învăţ întreaga operă. Nu e capabil să-şi facă intrarea într-o arie cât de cât pretenţioasă! Şi ce voce inegală are! Nu are metodă nici de două parale".

"Spune-mi, nu găseşti şi dumneata că textul despre vocea subterană e prea lung? Dacă discursul Spiritului din Hamlet n-ar fi atât de lung, ar fi de şi mai mare efect".

"Pentru popularitate nu-ţi face griji. În opera mea există muzică pentru tot soiul de oameni, cu excepţia măgarilor".

"Te simţi mulţumit când termini în sfârşit o muncă atât de grea şi migăloasă şi mai cu seamă dacă sfârşitul îţi aduce cinste şi renume. Căci sunt aproape în această situaţie; nu mai lipsesc decât 3 arii şi ultimul cor din actul al treilea, uvertura şi baletul...".

"Pentru cele două scene care trebuie scurtate, mi-am dat consimţământul. Deoarece Raaf şi del Prato cântă acest recitativ cu totul monoton şi sunt cei mai mizerabili actori pe care i-a văzut vreodată scena".

"Aria se potriveşte foarte bine cu cuvintele. Se aude «mare» şi «mare funesto», dar pasajele sunt făcute pe «minacciar», şi mai pe urmă exprimă desăvârşit «minacciar», adică «ameninţarea»".

"Cvartetul, cu cât mi-l imaginez mai des cum va fi pe scenă, cu atât mi se pare mai de efect".

"Deocamdată scriu numai ce-i mai necesar. Repetiţia cu actul al treilea a reuşit minunat. S-a constatat că depăşeşte încă cu mult primele două acte... De aceea se scoate aria lui Idamante No la morte io nan pavento, care oricum e plasată neîndemânatic, deşi oamenii care au ascultat-o oftează după ea".

Cât de clare şi de decise par toate aceste rezolvări, însă la transpunerea lor în muzică Mozart adaugă (involuntar?) un strat de mister ce rezistă la analizele cele mai pertinente. Muzicianul este la fel ca omul, îşi ascunde sentimentele sub aparenţa voioasă a stilisticii din epocă, iar ascultătorii mai superficiali nici măcar nu ajung să le bănuiască. Busoni a sintetizat cel mai bine aporia: "Mozart dă soluţia în acelaşi timp cu enigma".

Muzicologul André Tubeuf are o părere mai terestră, dar şi mai pătrunzătoare, despre compozitor; francezul sesizează seriozitatea germană a lui Mozart ca trăsătură definitorie a omului şi artistului. Cum ar veni: sub dezinvoltura, graţia şi strălucirea scriiturii se ascund o pregătire intensă, un studiu mental neslăbit, o cântărire atentă a posibilităţilor, toate caracteristici ale spiritului german ce stau la baza temeiniciei, a valorii ce se impune până la urmă. (Aici, Tubeuf are dreptate împotriva tuturor acelora care-l privesc pe Mozart ca pe un apostol al muzicii, scriind sub dictarea lui Dumnezeu precum autorii Evangheliilor creştine). Mozart, crede muzicologul, este un artist ce se străduieşte, care a învăţat să se concentreze total, în singurătatea necesară, reuşind astfel să-şi pună în valoare intensitatea pasiunii.

Relaţia afectuoasă, păstrată aşa mulţi ani (cel puţin declarativ), între Mozart şi tatăl său, a început să se răcească evident din momentul în care s-a pus pe tapet problema căsătoriei cu Constanze Weber, sora mai mică a Aloysiei (măritată între timp cu actorul Lange n.m.). A urmat o veritabilă telenovelă în care rolurile principale au revenit celor doi Mozart: Leopold, influenţat de bârfele "binevoitorilor", s-a opus, Wolfgang a tot sperat că-l va convinge, dar până la urmă s-a căsătorit fără consimţământul tatălui. Interesante se dovedesc argumentele în favoarea căsătoriei, pe care Mozart le grupează într-o singură scrisoare (Viena, 15 decembrie 1781):

"... natura vorbeşte în mine tot atât de tare ca în oricare altul, şi poate şi mai puternic ca în mulţi alţi vlăjgani...". Dar, "... Mi-e imposibil să trăiesc la fel ca majoritatea tinerilor de azi. Mai întâi, sunt prea religios, în al doilea rând... principiile mele sunt prea cinstite ca să pot seduce o fată nevinovată. În al treilea rând, ţin prea mult la sănătatea mea şi am groază şi scârbă, aversiune şi frică de boli ca să mă înhăitez cu târfe". Urmează chestiunile de ordin practic: "Eu - care din copilărie n-am fost niciodată obişnuit să am grijă de lucrurile mele, de lenjerie, haine etc., nu pot să-mi imaginez nimic mai necesar ca o soţie. Pot să vă asigur că, de foarte multe ori, cheltuiesc bani fără prea multă socoteală, pentru că n-am grijă de nimic". Gura păcătosului adevăr grăieşte!

Şi pe Constanze o vede cu aceeaşi obiectivitate: "Nu e urâtă, dar nicidecum frumoasă. Toată frumuseţea ei constă în doi ochi mici, negri, şi un corp frumos. Nu e spirituală, dar e suficient de deşteaptă pentru a putea să facă faţă obligaţiilor de soţie şi de mamă". Cum o fi scăpat această scrisoare de cenzura doamnei Mozart-Nissen?

Ar mai fi, în plus, povestea unui contract prenupţial, impus de tutorele fetei, prin care Mozart se obliga s-o ia în căsătorie în decurs de trei ani, iar de nu să-i plătească anual o despăgubire de 300 de guldeni. Compozitorul susţine, în aceeaşi scrisoare-fluviu, că tânăra Constanze a rupt actul, declarând că e încrezătoare în cinstea şi cuvântul logodnicului ei. Posibil!

Faptul că tatăl tărăgăna trimiterea consimţământului, va deteriora şi mai mult relaţiile dintre cei doi: "... Am primit azi scrisoarea dumitale din 26, o scrisoare atât de nepăsătoare şi de rece, cum de fapt n-aş fi bănuit niciodată că voi primi la vestea pe care ţi-am dat-o despre succesul operei mele" (Răpirea din Serai, n.m.) (Viena, 31 iulie, 1782).

Cununia are loc în ziua de 4 august a anului 1782 la Catedrala Sfântul Ştefan din Viena, dar consimţământul ajunge a doua zi, prin poştă. Cât despre prezenţa la cununie a tatălui sau a surorii sale, nici vorbă. Cum, de altfel, nici Mozart n-a fost prezent la înmormântarea lui Leopold Mozart. Iată şi cât de formal i se adresează iubitei sale surori, de la Viena, în ziua de 16 iunie 1787, cu această ocazie: "Nu m-a surprins faptul că nu mi-ai scris nimic despre trista şi pentru mine absolut neaşteptata moarte a preabunului nostru tată (petrecută cu o bună bucată de timp în urmă, la 2 mai 1787, n.m.), deoarece mi-a fost uşor să-i găsesc cauza. Dumnezeu să-l aibă în paza sa!" Cam rece, nu? Şi, în continuare, trecând la problema moştenirii: "Preaiubita, preabuna mea soră! Dacă ai fi neadăpostită nu ar fi nevoie de toate acestea («negocieri», n.m.). Ţi-aş lăsa ţie totul cu cea mai mare plăcere, după cum ne-am gândit şi am spus de mii de ori, deoarece însă, ca să zicem aşa, n-ai nevoie, iar pentru mine, din contra, e un avantaj, consider de datoria mea să mă gândesc la soţia şi la copilul meu". E greu de făcut un comentariu imparţial.

Presupunerea că Mozart şi-a creat celebrele personaje feminine din opere (unii susţin că este cel mai important autor dramatic după Shakespeare) transmiţându-le propriile experienţe amoroase a avut numeroşi adepţi. Deşi, despre relaţiile cu Aloysia Weber, Nancy Storace (prima sa Suzanna) şi alte câteva, precum verişoara Bäsle sau Magdalena (soţia lui Franz Hofdemel, cel bănuit că l-ar fi otrăvit cu aqua tofanna, drept răzbunare), nu există nicio dovadă că ar fi fost iubiri împlinite. Rămâne să credem că numai puterea expresivă transmisă de Mozart eroinelor sale (datorată în exclusivitate geniului său artistico-muzical) i-a făcut pe contemporanii săi, şi pe mulţi alţii după ei, să creadă că "aici vorbeşte un cunoscător".

Luându-mă numai după scrisori, eu aş propune varianta potrivit căreia Mozart o iubea sincer pe Constanze, iar experienţa sexuală pe care i-a prilejuit-o căsătoria cu ea, pe deplin satisfăcătoare. Auziţi-l cât de pătimaş vorbeşte: "... Te gândeşti oare atât de des la mine pe cât mă gândesc eu la tine? Îţi privesc portretul clipă de clipă şi plâng - şi de bucurie, şi de durere!... Să nu-ţi faci griji din cauza mea, căci în cursul acestei călătorii nu pot întâlni neplăceri - nici o supărare - nimic în afară de absenţa ta..." (Budweiss, 8 aprilie 1789). "... Acum cred că am reuşit să scriu prostii destul de mari (cel puţin pentru lume), pentru noi însă, care ne iubim atât de duios, nu sunt chiar prostii" (Dresda, 13 aprilie, 1789). "... Şi acum a sosit clipa cea mai fericită pentru mine: găsesc scrisoarea dorită de atâta vreme cu un dor fierbinte, de la tine, preaiubită, preabună!... M-am dus imediat triumfător în camera mea, am sărutat de nenumărate ori scrisoarea înainte de a o deschide, apoi am înghiţit-o mai mult decât am citit-o..." (Dresda, 16 aprilie 1789). "... Sunt atât de fericit că voi fi din nou la tine, draga mea! În primul rând am să te iau de chică (te voi prinde); cum poţi să crezi numai, ba chiar să presupui, că te-aş fi uitat? Cum mi-ar fi posibil aşa ceva? Pentru această pr(e)o(su)punere vei avea de furcă chiar în prima noapte! Poţi să fii sigură de asta. Adio!" (Berlin, 19 mai 1789). "... Mi-au căzut câteva lacrimi pe hârtie când am scris ultima pagină. Acum însă veselie - prinde! - zboară o mulţime de pupături - ce dracu! - şi eu văd o mulţime - ha, ha! Am prins trei - sunt preţioase..." (Mainz, 17 octombrie 1790). "Acum nu-mi doresc altceva decât ca treburile mele să se rezolve numai ca să pot fi din nou cu tine. Nu poţi să crezi cât mi s-a părut de lung timpul fără tine! Nu pot să-ţi explic sentimentul meu, e un fel de gol care mă doare, un anumit dor care nu se alină niciodată... continuă mereu, ba creşte din zi în zi" (Viena, 7 iulie 1791). În cazul idealistului Mozart, dragostea se plămădeşte şi din elanuri sufleteşti nesusţinute neapărat de realitate; nu vom şti niciodată dacă Constanze i-a răspuns la fel de cald - în viaţă, nu în scrisori.

Care să fi fost cauza morţii timpurii a lui Mozart? Dintre numeroasele variante de diagnostic, cel mai logic pare cel de "epuizare" (probabil, la fel a păţit şi Mendelssohn-Bartholdy). Cu siguranţă, o epuizare datorată suprasolicitării unui organism mai degrabă şubred, la care s-a adăugat o îngrijire medicală precară, precum cea din epocă. Cred că aşa se explică cel mai bine fatalismul, atitudinea de resemnare, de acceptare fără luptă a morţii, din partea lui Mozart. În septembrie 1791 îi scria unui necunoscut (poate Lorenzo da Ponte, textul original fiind în italiană): "Simt în starea sănătăţii mele că sună ceasul. Sunt pregătit să mor. Am ajuns la capăt înainte de a mă fi bucurat de talentul meu. Viaţa a fost totuşi frumoasă, cariera a început sub auspicii atât de fericite. Dar nu poţi să-ţi schimbi soarta. Nimeni nu-şi fixează singur numărul zilelor. Trebuie să te resemnezi, se va întâmpla aşa cum îi place providenţei. Închei. Am în faţă Recviemul pe care n-am voie să-l las neterminat". Nici măcar frica fiziologică, a celulelor organismului ameninţat cu dispariţia, care-i împinge pe muribunzi să se lamenteze chiar împotriva voinţei lor, nu se întrevede. Autocontrol sau oboseală imensă?

Mozart a avut, în cea mai mare parte a vieţii, un program infernal: "Coaforul vine în fiecare dimineaţă la ora 6 şi mă trezeşte. Până la 7 sunt complet îmbrăcat. Apoi scriu până la ora 10. La ora 10 am lecţie la doamna de Trattner, la 11 la contesa Rambeck..." (Viena, 22 decembrie 1781). Şi tot aşa, cu întâlniri şi concerte până seara, ba chiar cu o nouă porţie de scris înainte de culcare: "Deoarece nu mă pot baza pe munca de seară din cauza concertelor care survin şi, de asemenea, din cauza nesiguranţei de a fi chemat când ici, când colo, obişnuiesc să mai scriu ceva înainte de culcare. Atunci se poate întâmpla să uit de mine până la 1 noaptea - iar la 6 din nou scularea" (Viena, 13 februarie 1782). Şi cu toate astea, apar situaţii încă mai dificile: "... de duminică în opt zile opera (Răpirea din Serai, n.m.) trebuie să fie transcrisă pentru orchestră, altfel mi-o ia altcineva înainte şi obţine el în locul meu profitul. Şi trebuie să mai fac şi o nouă simfonie! Cum va fi aceasta posibil? Nici nu-ţi închipui cât de greu este să prelucrezi aşa ceva pentru orchestră, mai ales pentru instrumentele de suflat, astfel ca, totuşi, să nu se piardă nimic din efect. În fine, va trebui să lucrez şi noaptea, altfel nu se poate..." (Viena, 20 iulie 1782).

Probabil că moartea era resimţită de Mozart ca o odihnă, vorbeşte de ea (în relatarea surorii mai mici a Constanzei, Sofia Haibl, relatare cerută, peste ani, de către Georg Nikolaus Nissen în vederea scrierii unei biografii mozartiene) cu o detaşare, dar şi cu o precizie a momentului în care va surveni, pe care numai Budha a mai avut-o. Sofia e întâmpinată de către Mozart, în preziua morţii sale, cu perfectă luciditate: "O, ce bine, dragă Sofia, că eşti aici! Trebuie să rămâi aici în noaptea aceasta, trebuie să mă vezi murind". Şi la protestele formale ale acesteia, argumentează: "Dar simt de pe acum gustul morţii pe limbă" şi "Cine s-o sprijine pe Constanza mea dragă, dacă tu nu rămâi?"

Sofia a fugit să-şi anunţe mama şi să-l caute pe doctorul Closset, pe care l-a găsit la teatru. A fost obligată, însă, să-l aştepte până la sfârşitul piesei (!). La întoarcere, l-au văzut pe Süssmayer la căpătâiul lui Mozart, ascultându-i indicaţiile despre cum e mai bine să termine Recviemul, după moartea sa. Doctorul i-a prescris comprese reci pe frunte "care l-au zguduit atât de puternic, că nici nu şi-a revenit până a încetat din viaţă. Ultimul semn de viaţă a fost când a încercat să exprime din gură sunetul tobelor, din Recviemul lui; şi acum îl mai aud. Apoi a venit Müller de la cabinetul plastic şi a turnat în gips masca feţei lui livide, moarte".

Fără îndoială, în ziua de azi s-ar fi găsit un tratament adecvat pentru boala lui Mozart (un "abces" spune Sofia, "epuizare" doctorii moderni) şi compozitorul ar fi trebuit, volens-nolens, să mai trăiască şi să lucreze în continuare în acelaşi ritm.

Mozart - Requiem. Soprana: Arleen Auger, Mezo: Cecilia Bartoli, Tenor: Vinson Cole Bass: Rene Pape; Wiener Philharmoniker Wiener, Staatsopernchor, conductor: Georg Solti.