Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Bobby

Un altfel de butterfly effect - Bobby


Cinemagia, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă până la opt ani răsfoisem revistele Lumea ale tatei doar ca să mă uit la nişte caricaturi din care nu pricepeam nimic (decât că făceau mişto de nişte chestii numite N.A.T.O., Piaţa Comună, şi un blond bondoc în care peste vreo patru decenii aveam să-l recunosc pe Howard Wilson), inocenţa mi s-a spulberat (şi nu numai mie) dintr-o dată, în 1968, când am citit cu sufletul la gură Filmul amănunţit al atentatului de la Los Angeles, de Oriana Fallaci. Era primul meu contact cu literatura jurnalistică, prilejuit de ancheta unei maestre a genului asupra unuia dintre cele mai dramatice atentate ale acelui deceniu clocotitor. Printr-un adevărat butterfly effect, undele de şoc ale gloanţelor trase de Sirhan Bishara Sirhan în bucătăria hotelului Ambassador se propagau până în România, unde adulţi şi copii comentau acest asasinat despre care aveau voie de la stăpânire să ştie (că despre crimele cu perdea de-acasă şi măcelurile din Gulagul vecin, nici vorbă).

Evident, acelaşi efect, dar la un nivel mult mai intens şi imediat, l-a avut atentatul şi asupra multor americani de diverse condiţii sociale, pentru care Robert F. Kennedy începuse să se contureze ca un adevărat Mesia - aducătorul egalitarismului, al adevăratei democraţii, al păcii şi al unui nou suflu de civilizaţie. După celelalte trei asasinate comparabile (J.F.K., Malcolm X şi Martin Luther King) din ultimii cinci ani, impactul era devastator. O întreagă societate era, pentru a patra oară, bulversată iremediabil. Unul dintre nenumăraţii receptori ai acestui seism politico-social a fost şi fiul în vârstă de patru ani al lui Martin Sheen, care a auzit ştirea la televizor şi a alergat să-şi trezească tatăl (toată familia susţinând cu înfocare dinastia Kennedy). Concomitent, într-o cabină de machiaj din Londra, reacţiona similar un tânăr actor pe nume Anthony Hopkins. Aproape patruzeci de ani mai târziu, producătorul Anthony Hopkins şi realizatorul (scenarist, regizor şi actor) Emilio Estevez (acel fiu al lui Sheen), aveau să-şi sublimeze memoria afectivă a evenimentului într-un film construit întocmai după modelul sugerat mai sus: efectul atentatului asupra a douăzeci şi doi de anonimi aflaţi în hotel cu acel prilej.

Până la un punct, scenariul lui Estevez poate fi comparat cu celebra piesă Copiii lui Kennedy, de Robert Patrick (montată de Dragoş Galgoţiu la inaugurarea Teatrului Foarte Mic din Bucureşti, în 1980), în care cinci americani de rând monologau meditativ despre viaţa şi condiţia lor în anii şaizeci, după atentatul de la Dallas. Totuşi, Estevez optează pentru o formulă mult mai interesantă, prin faptul că plasează asasinatul aproape în final, astfel încât nu putem decât să intuim efectele sale asupra personajelor, în virtutea a tot ceea ce am aflat despre ele pe parcurs. Pariul e dificil, căci ridică enorm exigenţa impusă universului uman al întregului film, fără de care întreaga construcţie s-ar prăbuşi lamentabil. Îndrăznesc să spun că, sub acest aspect fundamental, Estevez a reuşit. Toţi cei douăzeci şi doi sunt excelent gândiţi, construiţi şi interpretaţi. Cu riscul de a lungi analiza (pe care mi-l asum, întrucât e vorba de însăşi esenţa acestui film atât de original), merită să-i trecem în revistă: Casey, distinsul portar pensionat (Anthony Hopkins); Nelson, partenerul lui de şah (Harry Belafonte); Miriam, coafeza cu fler psihanalitic (Sharon Stone); Paul, managerul hotelului (William H. Macy), soţ ideal al lui Miriam... pe care o înşală cu telefonista Angela (Heather Graham); colega ei, Patricia (Joy Bryant), care se va îndrăgosti de tânărul politician debutant Dwayne (Nick Cannon), din stafful lui R.F.K., unde e coleg cu Wade (Joshua Jackson); pe amândoi îi terorizează Lenka, tânăra ziaristă cehă pătrunsă (deloc întâmplător!) de spiritul Primăverii de la Praga (Svetlana Metkina); iar în subordinea lor lucrează voluntarii Jimmy şi Cooper (Brian Geraghty şi Shia LaBeouf), care după ce cochetează cu Susan (Mary Elizabeth Winstead), chelneriţa cu aspiraţii actoriceşti, sunt iniţiaţi în consumul de L.S.D. de către seducătorul hippie exaltat Fisher (Ashton Kutcher); R.F.K. va fi prezentat, la conferinţă, de cântăreaţa alcoolică Virginia Fallon (Demi Moore), lângă care suferă cu stoicism soţul ei frustrat, Tim (Emilio Estevez); mai gravitează prin preajmă Jack şi Samantha (Martin Sheen şi Helen Hunt), aristocraţii de pe Coasta de Est veniţi într-o a doua lună de miere, şi pacifista Diane (Lindsay Lohan), care se mărită cu William (Elijah Wood) ca să-l scape de recrutare. Şi, cum scena crimei a fost bucătăria hotelului (culmea, senatorul fusese evacuat pe-acolo tocmai din motive de securitate, numai pentru a-l lua cu asalt salariaţii, admiratorii şi... ucigaşul), patru personaje vor aparţine acestui univers: administratorul rasist şi elitist Timmons (Christian Slater), impresionantul artist culinar Edward Robinson (Laurence Fishburne), revoltatul tânăr mexican Miguel (Jacob Vargas) şi colegul său, suporter de baseball, Jose (Freddy Rodriguez) - asimilat acelui bucătar vizibil în celebra fotografie a lui R.F.K. în secundele următoare atentatului, îngenuncheat lângă el.

Nu degeaba am înşirat acest pomelnic de personaje (şi actori!). Dificultatea de a ţine în mână o asemenea distribuţie - cu atât mai mult, cu cât ea suplineşte însăşi povestea filmului - e evidentă. Cum spuneam, lui Estevez îi revine meritul de a fi creionat (da - căci economia filmului nu-i permitea portrete pictate complet) din numai câteva tuşe o galerie de caractere substanţiale, puternice şi credibile, care ajung să trăiască autonom, sugerând dimensiunile umane nebănuite din care se reconstituie întreaga frescă a acelor ani. Firele narative se deapănă cu siguranţă şi limpezime de la un om la altul, printre indivizi, cupluri şi grupuri, urmărind nu atât poveşti, cât situaţii - emoţii, sentimente, stări, preocupări, temeri, aspiraţii, idealuri; nu atât acţiuni, cât potenţialităţi; nu atât dinamica acelei secţiuni prin societatea americană a epocii, cât vectorii ei. Şi cred că alegerea acestui tip de construcţie a fost motivată tocmai de opţiunea retroactivă a lui Estevez, scenaristul: intuirea semnificaţiei asasinatului asupra oamenilor pe care i-am cunoscut atât de intim şi esenţializat până atunci.

Trecând de la masa de scris în fotoliul regizoral, Estevez continuă să se achite onorabil de sarcinile pe care singur şi le-a impus: există câteva secvenţe de o încărcătură emoţională remarcabilă (Laurence Fishburne, Freddy Rodriguez şi biletele la meci; Demi Moore, Sharon Stone şi alcoolismul; Lindsay Lohan, Elijah Wood, şi trecerea de la căsătoria de convenienţă la descoperirea adevăratelor sentimente; şi altele). Complexul sistem de relaţii şi interacţiuni ale personajelor e evidenţiat prin mizanscene conduse cu mână sigură (în special intervenţiile mereu intempestive ale Svetlanei Metkina, derapajele stagiarilor drogaţi, sau evoluţiile din holul hotelului, în jurul eternei mese de şah a celor doi bătrâni), şi filmate în compoziţii elaborate, expresive plastic şi discret mobile (majoritatea cadrelor sunt trase cu camera în mişcare - fie şi la un nivel foarte subtil - pentru a sugera instabilitatea de care toţi sunt mai mult sau mai puţin conştienţi, dar niciodată până la capăt). Imaginea lui Michael Barret, pe lângă că finalizează cu fluiditate şi siguranţă aceste intenţii regizorale, îşi menţine permanent o dezinvoltură şi o lipsă de ostentaţie în ton cu aerul semi-documentar al filmului, învăluite într-o cromatică de un bun-gust cum rar am văzut în producţiile ultimilor ani (de obicei, fie stridente, fie voit estetizante). Aceeaşi viziune plastică îi include şi pe scenografii (de decoruri) Patti Podesta, Colin de Rouin şi (de costume) Julie Weiss, care reconstituie cu minuţiozitate şi egală naturaleţe ambianţa anului 1968 (un tur de forţă cu atât mai semnificativ, cu cât locul real al atentatului, celebrul Ambassador Hotel, tocmai urma să fie parţial demolat şi convertit în şcoală, astfel că echipa a filmat în decor real pe fugă, printre ziduri care se dărâmau şi mormane de moloz abil evitate, completându-şi apoi metrajul cu cadre trase în alte decoruri reale cu iz de epocă şi cu câteva secvenţe de platou). Sound designer-ul Steve Boeddeker a realizat la rândul lui o bijuterie compozită, reluând numeroase teme ale perioadei, unele la un nivel aproape subliminal (mă întreb dacă a mai recunoscut cineva leit-motivul prelucrat ulterior, la noi, de Nicolae Enache, pentru genericul final al emisiunii 1001 de seri!). În sfârşit, specificul concepţiei scenariste şi regizorale a scos din rutină şi contribuţia monteurului Richard Chew, care a asigurat fluenţa strict necesară unei asemenea structuri mozaicate, cu accentele dramatice proprii atât unor secvenţe dinamice de pe parcurs, cât şi, mai ales, punctului culminant de la bucătărie şi scurgerii tragice din final, când imaginile învăluie pe rând, fatidic, stările de şoc, debusolare, spaimă, deziluzie şi deprimare ale personajelor - peste care se suprapun citate din cel mai pacifist şi moralizator discurs al lui Kennedy, rostit în acelaşi an. (În treacăt fie zis, procedeul e simplist şi didactic - dar devine parţial digerabil, graţie încărcăturii dramatice acumulate pe parcurs.)

Dacă tot am ajuns (inevitabil) să atingem şi capitolul neîmpliniri, principalul minus al filmului constă în insuficienţa creşterilor de tensiune deja schiţate. Cum spuneam, toate personajele au potenţialităţi excelente, la nivel atât individual, cât şi relaţional. Până la un punct, acumulările sunt speculate interesant (de exemplu, alcoolismul Virginiei, drogarea stagiarilor, adulterul lui Paul, tatonările dintre Diane şi William, conflictul dintre Paul şi Timmons, sau frenezia organizatorică a lui Wade şi Dwayne. Din nefericire, cam de pe la jumătate, graficele ascendente fie continuă pe aceeaşi pantă (căzând astfel în păcatul liniarităţii, când ar fi trebuit să se supună unei acceleraţii parabolice), fie chiar se atenuează. Rezultatul este că, în ultima treime, începem să ne cam foim, murmurând în sinea noastră: "Hai, mă Bobby, hai odată, că te-aşteaptă Sirhan, ăla, să te omoare..." În acelaşi registru se înscrie şi ratarea şansei de a fi construit nişte articulaţii mult mai ingenioase între planurile paralele şi, dintr-o anumită etapă încolo, convergente ale acţiunii. Există câteva congruenţe de acest gen (intriga Paul / Miriam / Angela / Timmons în primul rând), dar alte ploturi (Diane / William, Jack / Samantha, ba chiar şi principalii Casey şi Nelson, din nefericire) rămân mai mult sau mai puţin exteriori filonului dramaturgic central. Unele artificii de angrenare, deşi spectaculare în sine, rămân pur superficiale (întâlnirea de pe terenul de tenis, sau televizorul aruncat pe fereastră - ambele implicându-i pe tinerii voluntari drogaţi). La fel de neîmplinită e şi secvenţa când efectele L.S.D.-ului ating nivelul maxim: imaginea în care Jimmy şi Cooper deschid uşa balconului şi văd, ca la cinema, imagini documentare cu Războiul din Vietnam şi reprimarea manifestanţilor e de-a dreptul puerilă - şi, evident, hiper-demonstrativă. Noroc că, atât pentru spectatorul avizat cât şi, mai ales, pentru auditoriul de ordin general (din ce în ce mai rarefiat, din păcate, în ultimii ani), aceste stângăcii se estompează uşor printre calităţile substanţiale pe care le-am enumerat mai sus. Iar problematica impactului la public al lui Bobby rămâne esenţială - pentru că, dincolo de izbânzile şi neîmplinirile sale, avem de-a face cu un film necesar. Lucrat cu măiestrie în această cheie delicată a falsului documentar semi-romanţat, filmul lui Estevez reconstituie - şi, mai mult chiar, analizează, atât meditativ cât şi incisiv - o perioadă pivotantă din istoria Americii şi a lumii. De bună seamă, mesajul despre ceea ce s-a întâmplat atunci, şi cum ne afectează pe noi acum, peste decenii, e prezent. Totul e ca oamenii să-l şi perceapă.

20 august, 2007, h. 20:30-21:54
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Bobby


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Yo, Bobby!, Alin Ludu Dumbravă
 Înţepenit în clişee - Bobby, Iulia Blaga
 Ultima speranţă - Bobby, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer