...îi zice De Niro lui Wesley (Snipes) în The Fan. Cam aşa peste epocă îi închină un poem lui RFK, Emilio Estevez, băiatul preşedintelui Americii (din serialul West Wing), Martin Sheeen. Tot filmul mi-a adus aminte cântecul lui Denis Leary, The Kennedies: "my name's Martin Sheen, my name" (Martin Sheen a fost arestat pentru proteste politice de peste 60 de ori).
În Bobby, personajul titular, anume senatorul Robert Fitzgerald Kennedy, apare doar în materiale de arhivă, dar ele sunt cele mai coerente, cele mai emoţionante şi cele mai pline de miez. Că a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film şi pentru zaharina de melodie de pe genericul final, we sympathise. Dar Globurile sunt o glumiţă care nu are relevanţă nici cu Oscarul, nici cu valoarea unui film. Ar fi fost mai interesant de aflat ce e cu Shiran Shiran (un asasin candidat manciurian?!) Eu ştiu despre Bobby că l-a condus John Frankenheimer la hotelul Ambasador unde a fost asasinat la 6.6.6-8 (6 iunie 1968). Că moartea sa a închis o epocă, un vis, că America a devenit cenuşie şi speranţele au murit. Da, third time's a charm. După JFK în noiembrie 1963, Martin Luther King în aprilie 1968, fix două luni mai târziu RFK, care tocmai câştigase voturile californienilor, moare împuşcat în Hotelul Ambasador din Los Angeles.
Ce şi-a imaginat Emilio Estevez? Un film altmanesc, care se termină cu asasinarea propriu-zisă şi încercarea de integrare a o mulţime de personaje fictive sau compozite în povestea de istorie americană, cu tot cu bucăţi din epocă, un trip pe acid, emancipare sexuală şi rasială, costume şi frizuri. Scenariul a circulat prin Hollywood şi a adunat prozeliţi (cum ar fi Anthony Hopkins, care s-a erijat şi în producător executiv), prilej pentru cîteva scheciuri à la Grand Hotel, Airport sau Corabia nebunilor. Hopkins chiar menţionează Grand Hotel, filmul din 1932 cu Greta Garbo şi citează o replică din el. Nu e cazul să comparăm cu filmul lui Emilio. El a mai regizat, niciodată cu mare succes (Wisdom, Men at Work, Rated X). Totuşi 2 întrebări răutăcioase, Charlie Sheen nu apare pentru că la data respectivă din epocă era în Vietnam (v. Plutonul), şi Tom Cruise la fel (Ron Kovic)? Îi menţionez pentru că Charlie e fratele lui E.E. iar Cruise, prieten bun, dovadă cameo-ul lui în Young Guns şi al lui E.E. în Misiune: imposibilă). Dar momente de soap sunt asigurate de alte feţe familiare din Hollywood, în cameo-uri prelungite, de la Sharon Stone la Demi Morre, Lindsay Lohan şi Elijah Wood, şi de la Ashton Kutcher şi Shia LaBeouf, la Harry Belafonte şi William H. Macy (nu vreau să ocup tot spaţiul cu enumerarea). Poate ar fi funcţionat mai bine ca personajele să fie mai interesante, la fel ca şi intrigile lor, decît să zic, "iah, uite-l pe Christian Slater, ce a mai chelit, iah, uite-l şi pe regizor, Estevez cu mustaţă de Starsky & Hutch, opa, bate la tobe, uite-o pe cum o cheamă" (şi chiar m-am strofocat până să-mi vină numele lui Helen Hunt în cap). Eu înţeleg că lui Estevez i-au trebuit şapte ani pentru finanţare şi că e un proiect foarte personal, poate dacă colabora la scenariu cu vreun Anderson, nu W.S. ci Paul W. sau Wes, ieşea un film de ansamblu. Poate cu actori necunoscuţi, sau mai credibili, sau cu probleme mai puţin non-implicante ca cele ale lui Freddy Rodriguez. Poate...
Povestea lui Estevez de a face filmul e mai emoţionantă decât rezultatul final. Ceea ce ne aduce aminte de pavajul cu intenţii bune. Dar văzându-l pe Bobby Kennedy şi ascultînd speech-ul final, poţi să-ţi dai seama ce ar fi însemnat ca America să-l fi avut pe el preşedinte în loc de Nixon şi, ca descendent, acum pe Bush. Ceea ce mi-a adus aminte de piesa lui Lou Reed, The Day John Kennedy Died, care e mai emoţionantă şi mai revelatoare decât un film de 2 ore, moşit din greu. "I dreamed I was the president of these United States / I dreamed I was young and smart and it was not a waste / I dreamed that there was a point to life and to the human race / I dreamed that I could somehow comprehend that someone shot him in the face."