Scris şi regizat de actorul hollywoodian Emilio Estevez, filmul Bobby îşi desfăşoară acţiunea în incinta hotelului Ambassador din Los Angeles şi descrie lungul drum al zilei glorioase de 4 iunie 1968, cînd senatorul Robert F. Kennedy a cîştigat alegerile preliminare din California, către noaptea neagră în care a fost asasinat. Filmul sugerează că America n-a mai ieşit niciodată din noaptea aceea. Cu puţin înainte ca "Bobby" să fie împuşcat în îmbulzeala euforică de după victorie, aproape toate personajele filmului încearcă să-şi croiască drum spre el, ca nişte suflete chinuite spre lumină. În punctul acela, e clar că autorul a vrut să cuprindă prin personajele sale toată America anilor '60, cu toate frămîntările, discordanţele, bolile şi paliativele ei (de la inegalitatea dintre rase la războiul din Vietnam, de la materialism nevrotic la psihedelism descreierat) şi că, pentru Estevez (care s-a născut în 1962), moartea lui Robert Kennedy a însemnat pierderea ultimei speranţe de vindecare şi de reconciliere. E clar că Estevez a purtat multă vreme după el ideea acestui film şi că e o idee nobilă şi ambiţioasă. Numai că e genul de idee nobilă şi ambiţioasă din care rareori ies filme bune.
Problema nu e numai că intenţia de a dramatiza toate conflictele lăuntrice ale Americii anilor '60, prin intermediul a vreo 20 de personaje strînse într-un hotel, e din start extrem de expusă la pericolul schematismului şi al naivităţii. Problema e că, o bună parte din timp, Estevez nici măcar nu dramatizează conflictele lăuntrice ale Americii anilor '60, ci tradiţionalele conflicte lăuntrice ale eroilor de soap opera din anii '60, '70, '80 şi aşa mai departe, pînă la finele timpului şi (la scurt timp după aceea) al episodului numărul 843. 988. 532 din Tînăr şi neliniştit: conflictul lăuntric al directorului de hotel care are de ales între soţia coafeză şi amanta telefonistă, conflictul lăuntric al divei distruse care are de ales între a cînta pentru Kennedy şi a mai bea o vodcă. Efectul acestor poveşti este unul de banalitate umflată, ca şi cum ne-am uita la personajele din Dallas ştiind că, în timp ce-şi văd de treburile lor specifice, ele de fapt îl aşteaptă pe Dumnezeu. Pe de altă parte, atunci cînd Estevez se întoarce la planul lui alegoric (un hotel numit America), efectul nu e mult mai convingător. Tema Vietnamului e dramatizată senzaţional de inert, prin povestea unei fete (Lindsay Lohan) care se mărită cu un băiat (Elijah Wood) numai ca să-l salveze de la înrolare; iniţial nu e nimic între ei, dar pofta vine mîncînd. În hotel se află şi un cuplu mai în vîrstă, reprezentînd acea Americă a bunăstării, cu materialismul ei aparent impermeabil la îndoială şi sufletul ei obligatoriu bolnav: ea (Helen Hunt) tot încearcă să-şi umple Golul Dinăuntru prin Shopping, el (Martin Sheen) tot încearcă să Comunice cu ea, iar eu (Andrei Gorzo), care tocmai mă pregăteam să organizez la mine acasă o retrospectivă omagială Antonioni, mă văd din nou obligat să ocolesc cu grijă orice film despre alienare care se va mai ivi în drumul meu în următorii cinci ani.
Şi cu toate astea, Bobby se lasă văzut fără mari dificultăţi; e genul de film pe care actorii tind să-l considere important, iar Estevez a convins o mulţime de vedete să apară în el. Cum intri în hotel, îl vezi pe Anthony Hopkins jucînd şah şi discutînd despre viaţă cu Harry Belafonte. Cobori la bucătărie şi-l găseşti pe Laurence Fishburne în şorţ de bucătar, dîndu-le lecţii de viaţă celorlalţi negri şi latinos (din păcate se plictiseşte repede şi pleacă la meci), sub supravegherea lui Christian Slater. Coafeza hotelului e Sharon Stone, deşi mie mi-a luat ceva timp să mă prind: oricît de serioase i-ar fi intenţiile, un film care-şi asigură o distribuţie ca asta capătă automat ceva dintr-o defilare de celebrităţi şi, oricît de serioase ar fi intenţiile celebrităţilor, atitudinea celor mai multe dintre ele spune: "Uite-mă şi pe mine!", dar Stone chiar s-a băgat în personajul ei. Langoarea ei radioasă, cu ceva disperat în ea, e principalul lucru cu care am rămas din Broken Flowers al lui Jarmusch, iar stoicismul obosit al coafezei ei e cu siguranţă principalul lucru cu care voi rămîne din Bobby. Trecînd de la coafeză la divă, ajungem la Demi Moore (care nu va avea niciodată radianţa lui Stone, dar care face aici o figură - şi o beţie - bună). Ţinîndu-ne după Shia LaBeouf şi Brian Geraghty, doi băieţi care ar trebui să-şi petreacă toată ziua strîngînd voturi pentru Kennedy, dar ar prefera să şi-o petreacă fumînd iarbă, dăm peste Ashton Kutcher în rolul unui drogoman care le face cunoştinţă cu LSD-ul. Păcat că halucinaţiile rezultate sînt atît de banal-premonitorii: uşi ce se deschid spre portretul lui Richard Nixon, ferestre ce se deschid spre scene de bombardament cu napalm. Adevărul e că filmul nu are o atmosferă de anii '60; are doar mărcile acelei atmosfere. N-aş recunoaşte nici sub tortură că m-a făcut să-mi fie dor de Oliver Stone, dar trebuie să recunosc că, după ce vezi filmul lui Stone despre celălalt Kennedy (sau filmul lui despre Jim Morrison), măcar ştii că ai fost acolo.