Ca niciodată, colocviul matinal ce însoţeşte, neabătut, serile de spectacol din Gala Tînărului Actor HOP de la Mangalia i-a avut anul acesta "în vedetă" nu pe comentatorii, regizorii şi directorii de teatru prezenţi, ca de obicei, la festival în căutare de prospături geniale, ci pe concurenţii înşişi. Nu atît pentru că "patronul" Galei şi animatorul discuţiilor, Cornel Todea, la rîndul lui regizor şi director de teatru, a insistat (ca întotdeauna) să-i provoace la "confesiuni", cît... E riscant, desigur, în lipsa unei documentări temeinice, să faci afirmaţii privitoare la mobilurile ce-i împing pe componenţii unui grup - în cazul de faţă, este vorba despre un grup profesional, situaţional (în calitatea de concurenţi supuşi unei aprecieri publice a membrilor săi) şi, cu minime oscilaţii, de vîrstă, nu despre secţiunea Grup din cadrul concursului mangaliot - să adopte o atitudine mai mult sau mai puţin comună în faţa unei "provocări". Cu toate acestea, aş risca să presupun că tinerii actori au început parcă, timid şi ezitant încă, să-şi privească soarta viitoare - cariera, cum se zice - nu ca pe rezultatul unui hazard sau al unor decizii adoptate "la nivel înalt" (fie acesta Nivelul Suprem ori nivelul indivizilor cu putere în societate), ci, în mare măsură, ca pe rezultatul propriilor abilităţi şi eforturi. Indiferent de provenienţa geografică (printre cei ce au intervenit în discuţie erau absolvenţi ai facultăţilor de teatru de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi - dacă nu mă înşel - Tîrgu-Mureş), indiferent de ţinuta "prestaţiei" din festival, indiferent, în sfîrşit, de gradul personal de extrovertire (privindu-i "în civil", sesizai lesne diferenţa dintre cei interesaţi de eventualul statut de vedetă şi cei preocupaţi în primul rînd de scenă, diferenţă evidentă mai ales la fete), junii interpreţi s-au arătat mult mai dispuşi decît predecesorii lor din alţi ani să vorbească despre aşteptările, dorinţele, năzuinţele ce-i animă - ca şi despre obstacolele din drumul spre afirmare. Dar, mai cu seamă, despre felul cum s-au pregătit pentru Gală, despre felul cum s-au prezentat în seara concursului, despre victoriile şi eşecurile în confruntarea cu publicul preponderent "de specialitate" din sală. Nu păreau să ţintească vreo captare a bunăvoinţei adulţilor din jur; păreau, pur şi simplu, dornici să (-şi) explice greşelile şi rezolvările inspirate, dornici să discute, dornici să comunice.
Am aflat, astfel, că tinerii pînă nu demult încă studenţi ştiu că mai au destul pînă să atingă, dacă nu perfecţiunea, atunci acel grad de împăcare cu sine însuşi şi cu profesiunea aleasă, care garantează o evoluţie ascendentă. Am aflat că recunoştinţa şi consideraţia pe care le poartă "dascălilor" nu-i împiedică să vadă feluritele deficienţe ale şcolii - deficienţe ce le afectează, de-altminteri, şansele de a se impune în teatrul "mare". Am aflat că (aşa cum bănuiam) cursurile "tehnice" - vorbire, mişcare etc. - sînt insuficiente şi, adeseori, parcurse într-o doară şi am aflat că (aşa cum iarăşi bănuiam) profesorii nu lucrează destul cu studenţii, din lipsă de timp, şi nici nu le "monitorizează" constant pregătirea. Am aflat că proaspeţii actori sînt conştienţi de calităţile şi lipsurile colegilor maturi - dar în primul rînd de calităţile şi lipsurile proprii. Şi că sînt gata să le analizeze şi să le supună analizei celor "din afară" cu onestitate, fără umilinţă prefăcută şi fără ţîfne şi orgolii obraznice.
Asta este (pentru mine, cel puţin) o noutate. Junii artişti ai scenei cu care am avut de-a face pînă acum în grup constituit obişnuiau să arboreze, practic fără excepţie, un aer suficient şi plictisit, de persoane îndelung hîrşite într-ale teatrului, de iniţiaţi care nu mai au nimic de învăţat de la alţii, nimic de obţinut, nimic de rîvnit în cunoaşterea meseriei. Nu ţineau să-şi exprime opiniile şi refuzau să le asculte pe-ale celorlalţi. La elogii reacţionau, ca şi la reproşuri, cu aceeaşi figură impenetrabil-ironică. Şi chiar dacă în întîlniri individuale se purtau mai uman (sau, poate, doar mai politicos), de îndată ce se (re)integrau grupului îşi reluau atitudinea închisă şi dispreţuitoare. M-am bucurat să-i descopăr altfel.
Evident, nu-mi fac iluzii disproporţionate; nu-mi închipui că Marea Schimbare s-a produs în societatea românească - şi anume, începînd cu tinerii actori de la HOP-ul 2007. Nu mă aştept ca, de-acum încolo, trecerea de la o generaţie la alta să se producă, pe scenă măcar, lin şi firesc, cu ochi senini, cuget tandru şi respect (fie şi jucat) pentru personalitatea celuilalt, pentru experienţă, pe de o parte, şi prospeţime, pe de altă parte. Nu cred că, de mîine, dialogul va fi posibil oriunde şi oricînd în termeni civilizaţi, fără porniri distrugătoare şi sete de sînge. Mai sînt prea multe achiziţii genetice de eradicat, prea multe obişnuinţe de contrazis, prea multe răni de vindecat. Totuşi, speranţa are voie să se nască.