Plasată, strategic, la începutul toamnei - când, zice proverbul, se numără bobocii -, Gala Tânărului Actor HOP a adunat şi anul acesta la Mangalia, între 1 şi 4 septembrie 2007, o mulţime (parcă mai mică, totuşi, decât la ediţiile precedente) de persoane care au de-a face zilnic cu teatrul: directori, regizori, actori, critici. Nu în aceeaşi măsură au de-a face toţi aceştia şi cu tinerii, proaspeţii lor colegi de meserie care participă aici la concurs. Este, probabil, motivul pentru care Gala reuşeşte, întotdeauna, să surprindă. Într-un fel sau altul.
Şi asta în ciuda faptului că o serie de caracteristici ale evenimentului, gândite iniţial, desigur, ca nişte însemne menite să-l individualizeze în sumedenia de festivaluri din România, au devenit, cu timpul, tot atâtea frâne în calea inovaţiei, inventivităţii, libertăţii - şi, uneori, tot atâtea prilejuri de teribilă plictiseală pentru privitori. Dincolo de faimoasa "temă" a reuniunii - alteritatea, noţiune deopotrivă enigmatică şi, în teatru, perfect pleonastică -, la care directorul şi amfitrionul (fermecător, altminteri) al Galei, regizorul Cornel Todea, ţine, pare-se, ca la ochii din cap şi de care de mult nu se mai sinchiseşte, de fapt, nimeni, întrecerea mangaliotă continuă să alinieze la start, pe de o parte, concurenţi individuali şi, pe de altă parte, "grupuri", după cum continuă să prevadă, la prima categorie, o etapă obligatorie şi una, cum ar veni, liber-aleasă. Astfel, participanţilor li se indică un fragment dintr-o lucrare literară nedramaturgică (schiţă, roman, eseu etc.) din care ei trebuie să extragă câtă teatralitate le stă în putinţă şi în fantezie, urmând să-şi exprime plenar gusturile estetice în cea de-a doua probă, unde prezintă orice "bucată" doresc. Pentru asistenţă - căci, să nu uităm, Gala nu e un club închis, ci o manifestare publică, adunând şi oameni "din breaslă", dar şi locuitori permanenţi sau sezonieri ai Mangaliei -, competiţia dintre diversele variante de "lectură" ale aceluiaşi text poate fi, până la un punct, interesantă (niciodată, din păcate, pasionantă); numai până la un punct, însă, după care sastiseala e garantată. Mărimea distanţei până la acel punct depinde nu numai de calităţile respectivului text, ci şi de calităţile celor ce-l debitează, iar cum aceştia sunt, prin regulament, absolvenţi de maximum cinci ani ai şcolilor de actorie, rareori se întâmplă să aibă - în lipsă de altceva - ştiinţa nuanţării polimorfe şi policrome a cuvântului. La actuala ediţie, de pildă, textul impus a fost DEX 305 al regretatului Mircea Nedelciu, o scurtă proză plină de calambururi şi de subtilităţi lingvistice pe care doar vreo doi-trei concurenţi au izbutit să le transforme în material scenic viabil.
Adevărata problemă a Galei este însă, după părerea mea, secţiunea dedicată echipelor. Fie că "pe piaţă" nu există suficiente spectacole care întrunesc datele necesare înscrierii în concurs (e greu să găseşti un grup ai cărui componenţi să respecte toate condiţiile de vârstă, experienţă profesională etc. cerute de regulament), fie că aceste spectacole nu sunt aduse la selecţia bucureşteană ce precedă concursul propriu-zis (şi ale cărei criterii sunt câteodată greu descifrabile), fapt este că, de câţiva ani, pe scena mangaliotă ajung producţii nu doar necompetitive, ci de-a dreptul deplorabile, care, departe de a-i pune în valoare pe interpreţi, îi deservesc în mod brutal; a fost, acum, cazul spectacolului Îngerul electric de Radu Macrinici, prezentat de cinci absolvenţi ai Facultăţii de Teatru de la Cluj, "regizaţi" de Gelu Badea. (Pe acesta, oricum, l-am "prins" eu în ultimele două zile ale festivalului; din relatările oaspeţilor cu vechime, am înţeles că nu era o excepţie.) Desigur, În aşteptare, laureatul spectacol de teatru-dans al unui grup de absolvenţi UNATC (pe care nu l-am văzut), va fi dovedit destule calităţi, după cum Moştenirea de Marivaux al foştilor învăţăcei ai profesoarei Lucia Mureşan (Universitatea "Spiru Haret"), care şi-a adjudecat Premiul publicului, s-a distins prin graţia şi dezinvoltura mişcării scenice şi prin buna dicţiune (în sfârşit!) a actorilor, dar cu două flori - din patru - nu se face, totuşi, primăvară; nici măcar în toamna mangaliotă.
Evoluţiile "single" la care am asistat au fost prea puţine ca să pot emite concluzii generalizatoare; câteva elemente comune "prestaţiilor" mi s-au părut însă evidente. Astfel, tinerii ajunşi în concurs şi-au ales, parcă, mai atent decât în alţi ani repertoriul şi, parcă, au folosit ceva mai bine scena destul de ingrată a Centrului Cultural al Municipiului Mangalia (cum sună titulatura sălii); faptul că, în majoritate, aveau voci nelucrate, "civile", a devenit de-acuma un lucru subînţeles, pe care am obosit să-l mai deplâng, prin urmare se subînţelege că vorbele lor nu puteau fi auzite ori descifrate integral. Premianţii Galei - Ana Macovei şi Radu Iacoban, ambii foşti UNATC-işti - s-au distins, între altele, printr-o pregătire superioară la acest capitol; în plus, prin inteligenţa frazării şi, în genere, prin inteligenţa "punerii în pagină" a apariţiei în concurs. Premiile adiacente ale festivalului, oferite de diverse fundaţii sau persoane particulare, dar acordate tot de juriu (format din actriţa Andreea Bibiri, criticul Cristina Modreanu, regizorii Felix Alexa şi Alexandru Berceanu şi coregraful Florin Fieroiu), i-au avut ca destinatari pe Aniela Petreanu, Axel Moustache şi Simina Cojocaru - toţi, absolvenţi UNATC, situaţie ce dă principalei şcoli de teatru din România un implicit certificat de bună purtare. Tot astfel, Gros-plan, spectacol invitat în afara concursului şi având în distribuţie un grup masiv de masteranzi ai aceleiaşi Universităţi Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, a evidenţiat câteva personalităţi actoriceşti nu doar pe deplin formate, ci şi foarte atrăgătoare. Pentru mine, aceasta a fost surpriza Galei HOP 2007.