Prietenul meu, binoclul - Disturbia

În 1954 Alfred Hitchcock realiza unul dintre filmele sale emblemă. Un fotograf suferise un accident şi trebuia să rămînă o vreme cu un picior în gips. Închis între pereţii apartamentului său, L.B. Jeffreys (Jimmy Stewart) caută să-şi omoare plictiseala practicînd "la scara blocului" meseria de care era pătruns: îşi îndreaptă obsesiv lentilele binoclului şi obiectivul aparatului foto înspre casele vecinilor săi. Pentru a descoperi că dincolo de curtea interioară a complexului de locuinţe ar putea sălăşlui un criminal. O desfăşurare plină de mister, în care, treptat, fotograful o atrage şi pe iubita sa, Lisa (Grace Kelly). Filmul se numeşte Rear Window.

Cincizeci şi ceva de ani mai tîrziu, în Disturbia, D.J. Caruso, un regizor care s-a remarcat cu un thriller onest, The Salton Sea, dă o replică poveştii lui Hitchcock, într-un film care doreşte să fie Rear Window-ul generaţiei de împătimiţi după video-games. Să vedem ce mixează regizorul în aproape două ore de film, într-o exprimare sugerată de atmosfera poveştii, aşa cum se scurge ea prin trupul celor aflaţi pe ecran în pragul maturizării.

În Disturbia închiderea lui Kyle (Shia LeBeouf) în casă tot prin apel la picior se face, doar că personaju' nu e accidentat, ci monitorizat de poliţie printr-un dispozitiv electronic montat deasupra gleznei şi conectat wireless la o staţie, care, la rîndul ei, ori de cîte ori eroul filmului depăşeşte spaţiul în care ar fi avut voie să plimbe ursu', trimite un semnal apărătorilor ordinii publice. Pentru că şi-a lovit profu' de spaniolă în meclă, liceanul tre' să stea două luni în arest la domiciliu. Pe prof l-a căpăcit fiindcă i-a amintit ironic, dar involuntar, de necazu' avut în urmă cu vreun an. Atunci se întorcea de la pescuit cu tată-su şi a avut un accident de maşină în urma căruia bătrînu' murise.

Kyle are p-acas' tot ceea ce visează un adolescent, fiindcă identificarea cu personajul nu tre' să fie o problemă. El deţine o plasmă, o consolă XBOX 360 pe care bagă toată ziua Ghost Recon (un joc de acţiune), apoi, pentru a nu supăra concurenţa, tipu' are şi un PSP (Playstation Portable), are un calculator cu tot ce trebe, cîteva camere video şi, normal, un binoclu. Ca să nu mai vorbim că tocmai atunci îl păleşte norocu' şi se mută lîngă el o tipă mişto foc! Singura lui belea e că maică-sa (Carrie-Anne Moss) şi-a cam pierdut interesul faţă de gadgeturile astea după seria Matrix, aşa că l-ar cam pune la treabă. Dar e ok, reuşeşte să înşele şi capra şi varza şi face numai ce are el chef. Adică spionează curţile şi casele vecinilor. Cînd singur, cînd cu un amic american cu origini japoneze, dar întotdeauna cu ajutorului bunului său prieten, binoclul.

După cîteva şedinţe de salivare după gagica de vizavi, Ashley (Sarah Roemer), iacată-i împreună studiind împrejurimile rămase, una în particular, casa vecinului Robert Turner (David Morse). Pornind de la o ştire auzită la radio, despre dispariţia unei fete, şi observînd la vecinu' Turner cîteva semnalmente care-l indicau drept posibil autor al unei crime, tinerii devin foarte atenţi în ceea ce-l priveşte. De aci încolo, un joc de-a şoarecele şi pisica în care poziţiile se schimbă: cel vînat devine vînător, cei ameninţaţi ameninţă, cei slabi devin puternici şi hotărîţi. Filmul nu prea e convingător în schimbul ăsta de poziţii de putere, dar cînd important e doar happy-endul sînt necesare niscaiva sacrificii.

Problema Disturbiei în asta rezidă: rezolvă suficient de neverosimil toate situaţiile aşa-zis tensionate, încît să te simţi tulburat doar de irosirea celor două ore. Păi cum altfel cînd un criminal destul de iscusit, avînd în vedere că are sub casă numeroase trofee umane şi evită elegant poliţia de fiecare dată cînd aceştia îl vizitează, este pus la punct de nişte imberbi. Cînd vine vorba de a le da o lecţie serioasă tinerilor, Turner se precipită şi greşeşte... copilăreşte. Cealaltă hibă importantă a filmului e că neîncetat caută să fie serios între numeroase glume de American Pie. Or suspansul nu se întreţine cu poante de liceu şi flirturi cool. Slăbiciunea filmului se observă şi în inserţiile horror de la final: dacă tot nu reuşeşte să menţină încordarea cu dialoguri inteligente şi cu o graduală eliberare a elementelor care alcătuiesc puzzle-ul criminalistic, atunci măcar să îngrozească spectatorul printr-o etalare de cadavre ba mumificate, ba în descompunere, aflate într-un fel de hazna în beciul casei lui Turner. Ca totul să fie de efect, Kyle cade între cadavrele respective şi se zvîrcoleşte serios, ridicînd la suprafaţă cînd un trup mutilat, cînd un cap scofîlcit. Iar ironiei finale din Rear Window - Stewart în cărucior, cu ambele picioare în gips, Caruso îi aduce drept contraparte de mileniu trei... aţi ghicit, figurile luminoase ale celor care au mîntuit cartierul. Amin!