Iar povestea capătă un plus de candoare adolescentină o dată cu predictibila înfiripare a idilei cu frumuşica de alături. Doar că în această delicată romanţă suburbană care funcţionează binişor, ajutată mai ales de şarmul şi naturaleţea celor doi tinerei-actori, îşi iţeşte căpşorul hâda realitatea - varianta Hollywood, desigur. Adică vecinul cel ciudat şi foarte preocupat de prezervarea propriei intimităţi, jucat de un David Morse a cărui manieră lin-alunecos-ameninţătoare a devenit aproape stereotipă de la un timp, e, desigur, chiar un psihopat; care terorizează şi ucide femei singure sau vulnerabile. Şi, la un moment dat, spre groaza băiatului care nu e încă definitiv convins totuşi, pare să fi pus ochii chiar pe... mamă (Carrie-Anne Moss). Motiv pentru care, suspiciunile fiind destul de clar confirmate, a doua jumătate a filmului devine un exerciţiu de gen absolut previzibil, regizorul având însă măcar flerul să îl puncteze cu sperieturile juste.
Ce face Disturbia demn de urmărit ori, cinic vorbind, interesant/ simptomatic e comentariul din subtext, vizibil în cunoştinţele remarcabile ale plozilor în materie de aparatură de supraveghere şi internet. Copiii de azi cresc cu jocuri video de strategie (sau doar viteză), surfând non-stop şi zappând ca să se relaxeze în timp ce-şi schimbă playlist-ul din iPod şi-şi trimit poze făcute cu ultimul tip de celular, ceea ce face toată parafernalia electronică adunată de cei doi protagonişti şi amicul asiatic al lui Kale, folosit mai ales pentru asigurarea unor Respiro-uri amuzante, extrem de credibilă. Un fel de a spune că azi aproape oricine are tot ce-i trebuie ca să-şi supravegheze temeinic vecinii. Dar şi că, înarmat cu atâtea dotări şi bombardat cu atâtea informaţii, e mult mai greu să le evaluezi corect semnificaţia. Şi, având în vedere subiectul în discuţie, sugestia ar fi că supravegherea asta nici nu e un lucru rău, ba, dimpotrivă, de dorit. Doar nu ştii niciodată când descoperi criminalul în serie de alături; sau ce secrete murdare ascunde familia perfectă de peste drum. Iar în climatul actual de suspiciune crescândă generalizată, cu umbra terorismului planând sumbru peste umărul mai tuturor şi libertăţile individuale ameninţate sau reduse corespunzător, acest mesaj, desigur made in US, capătă conotaţii sensibil mai neliniştitoare decât vreun monstru asasin inventat de scenariştii de peste ocean. Pentru că spune, de fapt, că preţuirea a ceea ce tot americanilor le place să numească privacy e o chestie suspectă. Dacă lăsăm, însă, interpretări colaterale deoparte, Disturbia rămâne o serie B destul de reuşită. Dacă...