Noul film românesc După ea conţine o secvenţă în care un tînăr publicitar de succes (Dragoş Bucur) îi întîmpină la aeroport pe reprezentanţii unui important client japonez. Primul lucru pe care vor ei să-l facă după ce coboară din avion este să vadă o discotecă bucureşteană. Judecînd după cît de tare vor s-o vadă şi după cît de mulţumiţi sînt după ce-o văd, ai zice că pentru asta au venit - ca să verifice zicala tradiţională japoneză care-ţi recomandă să vezi o discotecă bucureşteană şi apoi să mori. Mă rog, nu toţi au venit numai pentru asta. Din delegaţie face parte şi o femeie vorbitoare de română (încîntătoarea Kana Hashimoto), cu o alură ultraprofi. Ei bine, primul lucru pe care vrea ea să-l facă după ce coboară din avion este să babardească un tînăr publicitar român, deşi (fie vorba între noi) tînărul publicitar pare cam boţit şi cam izînit ca să aibă vreo şansă în divizia ei. Tînărul publicitar e aşa de cînd a văzut, într-o cabină telefonică de pe malul Dîmboviţei, o blondă enigmatică, ireal de glamoroasă şi probabil fatală (Valentina Pelinel), aşa cum vezi adesea în cabinele telefonice de pe malul Dîmboviţei. Pe scurt, indiferent ce soartă rezervă istoria pentru acest film, e puţin probabil să-l reţină ca pe unul dintre titlurile cele mai reprezentative ale neorealismului românesc.
Nimic rău în asta. La urma urmei, nici o cinematografie n-a murit vreodată dintr-o supradoză de blonde enigmatice şi ireal de glamoroase; şi, dată fiind înflorirea tineretului nostru de multinaţională într-o clasă socială în toată regula, ar cam fi timpul să-l vedem şi pe ecrane (şi de ce nu in flagrante cu partenerii de afaceri japonezi?). În prima sa jumătate de oră, simplul fapt că mai toate personajele sale (cu excepţia unui portar care mănîncă 15 mici deodată) lucrează în publicitate, evită să pună piciorul în vreun bloc comunist şi nu spun nimic despre Revoluţie, e de-ajuns ca să-i confere filmului o aparenţă de prospeţime (cum avea şi Legături bolnăvicioase). Pe de altă parte, există ceva ostentativ în "non-mizerabilismul" său: e puţin cam prea mîndru de luciul său de reclamă, de lipsa sa de interes pentru social, de preferinţa sa pentru blonde enigmatice cu nume gen Ingrid, în defavoarea pensionarilor amărîţi cu nume gen Pişcoci. Şi, în scurt timp, problema sa devine evidentă: e mult mai sigur de ce nu vrea să fie decît de ce este. E un thriller erotic? Psihologic? Paranormal? Pînă la urmă, ce e cu misterioasa blondă care suceşte atît de tare minţile tînărului publicitar? E un înger al morţii care a venit să-l ia, aşa cum l-a luat şi pe tînărul fotograf care colaborase la una dintre campaniile lui? Atunci de ce li se arată şi fetiţei lui, şi portarului mîncător de mici (Victor Rebengiuc)? Ce vrea ea să-i comunice atunci cînd îl face (dacă ea îl face) să-i trimită unui client o propunere de campanie gîndită pentru un alt client şi construită, fără ştirea lui, în jurul imaginii ei? Ce trebuie să înţelegem din vizita pe care o face el, spre final, la atelierul tînărului fotograf? Că, pînă la urmă, Ingrid n-a existat decît în ochiul minţii lui? Că tînărul fotograf a fost un fel de dublu al lui? E clar că realizatoarea Cristina Ionescu (aflată la debut) şi scenarista Lia Bugnar nu ştiu nici ele. Şi, în genul de joc pe care încearcă ele să-l joace cu spectatorul, nu poţi să arăţi că nu ştii; îţi poţi permite să încalci regulile (dacă ştii cum s-o faci), dar nu-ţi poţi permite să dai impresia că ele lipsesc cu desăvîrşire. Şi cum rămîne cu al treilea om - un avocat pe care, după spusele portarului mîncător de mici, Ingrid l-ar vizita des? Nici măcar nu-l vedem. De fapt, nici pe portar nu-l mai vedem, deşi, în lunga conversaţie pe care o purtase cu publicitarul în faţa celor 15 mici, dăduse semne că s-ar lăsa înduplecat să-i arate apartamentul avocatului. Iarăşi, în genul ăsta de joc nu-ţi poţi permite să faci promisiuni şi apoi să le laşi în aer - spectatorul va începe să perceapă jocul ca pe o bătaie de joc.
Probabil că n-ar fi fost atît de deranjant dacă realizatoarea şi scenarista ar fi reuşit să imprime aiurelilor destulă febră vizuală şi dramaturgică. Dar, deşi Cristina Ionescu e competentă (cu excepţia unui singur cadru amatoristic, care, după cum reiese din acest text, mă obsedează: un plan-detaliu cu cei 15 mici, din care aflăm că sînt într-adevăr 15), imaginile ei îngrijite nu degajă febra necesară, iar personajele pur şi simplu nu au destulă putere. Nu există destulă energie în obsesia eroului - pare doar lovit cu leuca; nu ţi-e greu să crezi că s-a rătăcit, ţi-e greu să crezi că, în trecut, a reuşit să se adune suficient încît să-şi construiască o carieră şi o familie (e căsătorit de 8 ani şi are o fetiţă despre care e mai bine să nu spun nimic). Nu e vina lui Dragoş Bucur, dar adevărul e că aş fi vrut să-l văd făcînd schimb de roluri cu Mimi Brănescu, care, în rolul lui (complet nescris) de cel mai bun prieten al eroului, pare mai matur, mai solid şi, într-un fel inexplicabil, mai complicat decît el - un bărbat în toată firea, pe care chiar te-ar afecta să-l vezi deraind. Dar într-un alt film.