Violenţa a fost dintotdeauna un dat omniprezent al condiţiei umane, pe care studiile psihologice îl identifică drept un rezultat direct al neputinţei. Cu cât individul este mai handicapat în plan intim - şi, prin definiţie, ascuns (ca să ne referim şi la refulările psihanalitice), cu atât mai brutale şi/mai sofisticate vor deveni şi manifestările sale exterioare. Două dintre formele lor cele mai simptomatice au devenit, în ultima vreme, gratuitatea şi aroganţa - ambele regăsindu-se şi în şocantul fenomen de sorginte recentă al înregistrărilor video artizanale. YouTube e invadat de "clipuleţe" bestiale, prin care respectivii debusolaţi caută cumva să-şi regăsească un fel de legitimitate într-un plan iluzoriu şi anomic al anulării oricăror valori morale. Cel puţin dintre noi, românii, cei mai mulţi suntem la curent cu cazul abject al celor trei tineri declasaţi care s-au filmat între ei în timp ce omorau în tortură o pisică, amplificat şi mai mult de revelaţia că sub aspectul legislaţiei de protecţie a animalelor încă ne mai aflăm undeva într-un ev mediu prefranciscan. Ca să demonstreze o dată mai mult mariajul de tip Farfuridi / Caţavencu dintre prostie şi lichelism, unii s-au şi repezit cu abureli umanistoide chemând "să semnăm petiţii pentru salvarea oamenilor întâi. Are you with me?" (Thanfully, nope, am absolvit de ceva vreme şcoala primară.) Ei bine, unor asemenea demagogi veleitari ar părea că le dă apă la moară Curajul nebănuit pe care şi-l găseşte Erica Bain (Jodie Foster) în regia surprinzător de articulată a lui Neil Jordan, după ce trei derbedei nocturni din Central Park o bagă-n spital, nu înainte de a o lăsa să vadă cum îi omoară în bătaie iubitul - şi, evident, îşi filmează isprava cu trei celulare simultan, ca-n secvenţele de acţiune ale lui Sergiu Nicolaescu.
Ca să tragem linie la capitolul considerentelor morale şi să putem merge înainte cu analiza filmului, e de ajuns să spunem că aşa-zisa ierarhizare a "priorităţilor" între protecţia oamenilor şi cea a animalelor e o falsă problemă. Ca locuitori ai planetei (sau, într-un sens mai înalt, ca făpturi ale lui Dumnezeu), şi noi şi necuvântătoarele avem drepturi legitime egale. Şi, din păcate, societatea este încă mult prea neputincioasă în a ni le proteja. La fel cum torţionarii de pisici scapă prin ochiurile prea largi ale plasei legislative, şi bătăuşii din parcuri profită de limitarea mijloacelor poliţiei - pe care prima parte a filmului lui Jordan o relevă sec şi tăios, prin nu mai mult de două-trei secvenţe crud-satirice. Este exact elementul care, suprapus peste trauma suferită de Erica, va crea combinaţia explozivă de la baza scenariului: rafinata redactoră radiofonică se transformă, involuntar şi inexorabil, într-o redutabilă vigilante: o dată ce agenţiile de aplicare a legii se vădesc neputincioase, dreptatea care le-a alunecat printre degete cade pe palierul imediat următor - în mâinile victimelor. De semnalat curajul etic al unei asemenea atitudini nu tocmai politically corect, în contextul actual de împăciuitorism generalizat, cocoloşire a criminalilor şi, în genere, respectare a literei legii cu o stricteţe rigidă care ajunge să-i paralizeze spiritul.
Scenariul lui Roderick şi al lui Bruce A. Taylor speculează inteligent această compoziţie dramaturgică de un potenţial exploziv clasic, reuşind performanţa de a-i găsi noi valenţe, în pofida cărărilor atât de bătătorile de alte filme similare de-a lungul deceniilor. Fără a se avânta în abisuri caracterologice, personajele au exact gradul de complexitate necesar pentru a propulsa un story captivant şi dinamic, iar structura epică e gândită profesionist şi abil, atât la nivel de ansamblu, cât şi prin fineţea constrcţiei la nivel de episod şi secvenţă. Pe aceeaşi pasarelă precară dintre clişeatic şi inedit (relevând încă o dată notoria definiţie a originalităţii: "nu atât a spune ceva nou, cât a spune într-un mod nou ceva ce s-a mai spus") se înscrie şi relaţia dintre Erica şi detectivul Mercer (Terrence Howard), cu obligatoriile alunecuşuri dintre atracţia personală şi imperativele datoriei. Din păcate, de aici se trage şi marea neîmplinire a filmului - finalul: previzibil, didactic şi moralizator; elementele lui de noutate se mărginesc strict la domeniul anecdoticului şi al tehnicii criminalistice, cam ca în recentul (şi mult mai neîmplinitul) The Fracture. Noroc că iscusinţa de până atunci a construcţiei absolvă scenariul de orice păcate, oferindu-ne măcar satisfacţia unui thriller ca la carte (şi, în fond, nici nu se dorea mai mult; componentele psihologice şi moral-filosofice au inspiraţia de a nu ţinti spre ambiţii deşarte, rezumându-se la a conferi substanţă unei povestiri de acţiune oneste cu sine însăşi).
La acelaşi nivel stă şi regia lui Neil Jordan, cunoscut mai ales pentru The Company of Wolves (1984) şi Interview With the Vampire (1994). Asemenea cuplului de scenarişti, cineastul îşi confirmă abilităţile de meşteşugar, urmărind corect tensiunile în escaladare şi şocurile precis dozate ale acţiunii. Am reţinut, de exemplu, momentul primei dezlănţuiri violente a eroinei, cu ocazia jafului din magazin, şi mai ales primirea SMS-ului cu fişier video ataşat, înainte de final - exact elementul necesar pentru a ridica la maximum temperatura confruntării decisive.
Altfel, e de la sine înţeles că miza principală a filmului rămâne Jodie Foster, care s-a copt cât se poate de interesant: la cei patruzeci şi cinci de ani ai ei, fosta silfă din Tom Sawyer (1973 - la unsprezece ani, deja al douăzecilea titlu din filmografie!), trecută prin celebra Iris (Taxi Driver, 1976), fascinanta Clarice (Silence of the Lambs, 1991) şi atâtea alte compoziţii, îşi păstrează o stare tomboyish şi adolescentină cu muchii tăioase şi uscăciuni scrâşnite, dincolo de care mocnesc toate complexităţile unui personaj puternic, împins de fatum la limita abisului, de unde drumul înapoi merge obligatoriu pe sârmă. Terence Howard îi dă replica onorabil, arătând bine, vorbind paradoxal (cu vocea lui suavă) şi, în genere, jucând corect. Un alt pandant îl oferă Mary Steenburgen, concretă şi precisă cum o ştim, iar în rest, galeria personajelor se completează armonios şi convingător.
Dincolo de decepţia finală despre care am mai vorbit, filmului îi rămâne totuşi meritul de a incita o schiţă de dezbatere morală cinstită, la un nivel accesibil majorităţii spectatorilor, şi susţinută cu mijloacele eficiente ale genului. Iar dacă chiar nu vă arde de consideraţii etice, oricum satisfacţia unui thriller curat e garantată.
10 octombrie 2007, h. 20:30-21:23
Bucureşti, România