În noul şi ciudatul film al lui Neil Jordan, The Brave One / Curaj nebănuit, Jodie Foster joacă rolul unei realizatoare de radio numite Erica Bain, care face o emisiune despre New York-ul ei. New York-ul ei pare a fi unul preţios-literaturizat, imprecis-poetic, şi în timp ce o auzim vorbind despre el îl vedem ondulînd, scînteietor şi vaporos, ca într-o oglindă tulbure. Oglinda asta se sparge în noaptea în care, ieşind cu cîinele în Central Park, Erica şi prietenul ei sînt atacaţi de nişte derbedei. Jordan amplifică zgomotul loviturilor, iar marele său director de imagine, Philippe Rousselot, tratează lumina nocturnă cu o energie grafică ce taie ca o lamă prin vaporozitatea dinainte. Erica se trezeşte din comă după trei săptămîni, ca să afle că prietenul ei nu s-a mai trezit niciodată. Atunci cînd îndrăzneşte să iasă din nou pe stradă, strada începe să se balanseze sub picioarele ei ca un vapor care se scufundă; atunci cînd un alt trecător apare pe neaşteptate în cadrul ăsta oscilant, mergînd chiar în spatele Ericăi, el nu pare un simplu trecător.
Erica îşi reia emisiunea, dar acum vorbeşte despre cum s-a schimbat oraşul. "New York-ul, ca orice metropolă, e un organism", spune ea. Îşi cumpără un pistol şi începe să umble noaptea pe străzi, căutînd răufăcători, ca Charles Bronson în seria aia de filme în care familia lui trebuia bătută şi violată în fiecare nou episod, pentru ca el să aibă ce răzbuna. Filmele cu Bronson au fost pe cît de populare, pe atît de (binemeritat) ponegrite pentru viclenia comercială grosolană, moralmente iresponsabilă, cu care speculau fanteziile de victimizare şi revanşă justiţiară ale publicului urban. Jordan (Mona Lisa, Interviu cu un vampir, Sfîrşitul aventurii) nu e de felul lui nici grosolan, nici deosebit de comercial. E destul de clar (deşi mă tem că nu suficient de clar ca să percuteze în toate Multiplexurile lumii) că scenele de execuţie de aici nu urmăresc să declanşeze aplauze tembele; tensiunea anticipării nu e plăcută, ci doar apăsătoare, iar uşurarea de după n-are nimic euforic. Pe de altă parte, oare Jordan nu simplifică şi el problema morală prezentîndu-ne o eroină care, deşi caută război, de ucis nu ucide decît în legitimă apărare?
Asta nu e tot. Primul indiciu că asta nu e tot vine de la prietenul Ericăi (cel care moare): acesta e arab. Al doilea indiciu e data nenorocirii: un 11. Următoarele indicii sînt eseurile radiofonice în care Erica pare să se identifice cu oraşul şi vorbeşte despre sentimentul de nesiguranţă care a pătruns peste tot. Mai tîrziu, ea îşi invită ascultătorii să sune în direct şi să-şi spună părerile despre misteriosul justiţiar; majoritatea îl aprobă din toţi rărunchii, excepţia notabilă fiind o ascultătoare care observă că aceeaşi isterie vindicativă a băgat America şi în războiul din Irak. Toate astea înseamnă că tragedia suferită de Erica şi rătăcirile ei ulterioare, în căutare de răufăcători pe care să se răzbune, vor să oglindească tragedia lui 11 Septembrie şi patologia posttraumatică a Americii. Ceea ce bineînţeles că nu rezolvă nici o problemă; dimpotrivă, problemele se adîncesc şi se ramifică. Să revenim la ce discutam mai înainte - la faptul că Erica, deşi caută război, nu atacă niciodată prima, ci aşteaptă să fie atacată. Această cosmetizare a execuţiilor ei lasă filmul vulnerabil la acuzaţia că ar fi o apologie bronsoniană a justiţiarismului paralegal. Iar dacă filmul e o alegorie, atunci devine de două ori mai atacabil, căci, aşa cum multă lume s-ar grăbi să amintească, America n-a aşteptat ca Irakul să dea el primul. Aceeaşi multă lume ar sări ca arsă în faţa finalului, în care, prin intermediul unui personaj cu atribuţii de judecător, filmul pare să dezincrimineze toate acţiunile Americii.
Pe de altă parte, nu e atît de clar că filmul vede aceste acţiuni ca pe nişte acţiuni lăudabile; mai curînd le vede ca pe efectele inevitabile ale unei traume care nu va începe să se vindece decît după pedepsirea acelor răufăcători care au provocat-o. De executarea acelora (cum ar veni, de asasinarea lui Bin Laden) e disculpată eroina la final. În plus, e greu să acuzi un regizor că-ţi manipulează prea tare simpatiile în favoarea eroinei sale, atunci cînd el o distribuie în rolul eroinei pe Jodie Foster: cu inteligenţa ei crispată şi fragilitatea ei colţuroasă, negiugiulibilă, Foster, în cîţiva ani, ar putea să înceapă s-o rivalizeze pe Charlotte Rampling în putere de a înspăimînta. Desigur, toate astea sînt discutabile (filmul a fost făcut pentru a stîrni discuţii), începînd cu corectitudinea logică a ideii de a grefa o alegorie despre America după 11 Septembrie pe o poveste ca asta. Oare lucrurile chiar se aseamănă? Erica vorbeşte despre frica din aerul oraşului, dar oare frica despre care vorbeşte ea - frica de răul care trăieşte în acelaşi oraş cu tine - are chiar acelaşi miros cu frica cealaltă - frica de răul care poate cădea peste tine din cer? Şi, dacă Erica reprezintă America, iar New York-ul reprezintă lumea în care ea pleacă la război, atunci cine mai reprezintă New York-ul? Nu e de mirare că atmosfera New York-ului lui Jordan (care e irlandez) e atît de rarefiată, de vătuită. Te absoarbe, dar nu ştii prea bine unde eşti.