Timp de 4 zile - 27, 28, 29 şi 30 septembrie 2007 -, la Centrul Naţional al Dansului s-a dansat la greu. Iniţiativa CNDB a fost una de colectare şi promovare a celor mai recente creaţii coregrafice, într-un program care a avut meritul contaminării cu discursuri corporale diferite. Faptul că au putut fi văzute, unul după altul, spectacole pe care, de multe ori, nu le leagă decît spaţiul de performare te face să înţelegi mult mai bine strategia repertorială laxă a Centrului şi pistele multiple de evoluţie în aproape doi ani de la înfiinţare.
Restart 07 a fost, deopotrivă, o prezentare de concept artistic şi o mapă a Centrului cu localizări estetice variate.
Un tip stă pe un scaun şi-ncepe să vorbească. A început să danseze pentru că îşi dorea mai mult decît orice revista Cutezătorii. A mers la cercul de balet sperînd că o va primi acolo. Şi-a primit-o. Povestea lui Fieroiu începe de la un maiouţ şi nişte chiloţei, trece rapid printr-un liceu de muzică pe care, cu bunicul de mînă, după o noapte de mers cu trenul, îl confundă cu liceul de coregrafie, unde rămîne, asumîndu-şi conştiincios, ca un brav cititor de Cutezătorii, tot ce are de făcut.
Solo-ul conceput de Florin Fieroiu, Nimic.Precis, e un cumul de mici nimicuri esenţiale. Un complex de întîmplări care decid aleatoriu şi în acelaşi timp vital existenţa, cu de ce-uri inexplicabile şi de la un punct încolo hilare, dacă stai să te gîndeşti spre ce te-au dus. Între hotărîrile grele şi arbitrariul inevitabil se înscrie devenirea fragilă. Corpul autobiografic îşi narativizează la început startul coregrafic, pentru ca, ulterior, să-nceapă să danseze. Fieroiu se povesteşte frust şi cu mult umor. Deplasarea de la o întîmplare verbalizată la evoluţia mişcării e construită ca o înaintare pe gradene. Ce ajungi să fii pleacă din ce se întîmplă să fii într-un anumit moment. Restul e doar curs firesc, care pare însă atît de haotic cînd te întorci în miezul lui. Nimic.Precis e un fel de artistic life in progress. De căutare care ţine calde nesiguranţa şi tatonările unui parcurs. Fieroiu păstrează intenţionat o stare de confuzie, de nedefinit, de claritate blurată în forma şi conceptul spectacolului.
Corpul lui, foarte vag luminat, se mişcă exact ca o umbră indecisă într-un spaţiu de imprecizii relevante pentru ce are coregraful de spus. Mişcarea începe stilizat, iar în secunda următoare atinge cotidianul ca şi cum corpul ar fi o ţeavă prin care cornetele gesturilor sînt trase într-un fel şi devin pe parcurs dezbrăcate de orice estetism. Fieroiu filtrează perfect punctul în care ajungi să-ţi transpui corpul şi punctul în care te întorci. "Gradele gradaţiei" şi decantării pun corpul în poziţia de procesor motric care se caută bîjbîit, indecis. Nimic.Precis, unul dintre cele mai inteligent structurate spectacole de la CNDB, lucrează cu materialul vulnerabil al indeterminărilor. După o fugă dementă, corpul nu se mai mişcă. Autoficţiunea din spectacolul lui Fieroiu are cîteva puncte în comun cu cea din preview-ul lui Manuel Pelmuş. În ambele, raportarea subiectivă la un corp adesea derutat e corporalizată prin referinţe autobiografice. Aportul biografic e nivelul prim de la care fiecare pleacă în direcţia unor asumări personale.
Corporis Memoriae - compus din "tranşe" de stări şi memorii corporale
În Harta gîndurilor, auzi mintea Mariei Baroncea. Există un foşnet convulsiv al creierului, pe care alternarea mişcărilor - de la ghemuire la saltul pe vîrfuri - îl conţine fără să piardă nimic din hîrşîitul minţii şi din vîrtejul corpului. E ca şi cum fiecare zbîrnîit neuronal coboară şi în acelaşi timp urcă în mişcare. Zgomotele de fricţiune produse live de tălpile lui Florin Fluieraş, care calcă pe pietricele dintr-o cutie, dau cea mai acută senzaţie de penetrare a minţii în corp.
Maria Baroncea reuşeşte să instituie şi să te facă să pleci cu această senzaţie-bumerang. Într-o formulă anterioară, în locul zgomotului, era folosit un text. În forma actuală aleasă de coregrafă, trepidaţiile tălpilor trasează, într-o relaţie mult mai strînsă minte-trup, harta mentală a corpului. Senzorii creierului se aud şi se văd în corp.
Corporis Memoriae, conceput de Valentina de Piante Niculae, e un spectacol de dans modern, compus din "tranşe" de stări şi memorii corporale, care funcţionează mult mai bine disparat decît împreună. Sînt anunţate şi enunţate cîteva posibile raporturi piele-gînd, creier-corp - două duşuri clătesc părul dansatorilor în cel mai bine gîndit moment din spectacol -, care încă nu sînt duse pînă la capăt. Ce-i lipseşte spectacolului e tocmai relevanţa de ansamblu a colajului.