Cum aţi ajuns în acest film?
Lucrurile s-au întâmplat fără să mă gândesc prea mult. Am citit scenariul, mi-a plăcut la nebunie. Îmi plăcea că situaţiile şi dialogurile erau extrem de nostime. Nici o frază nu era în plus, totul era sclipitor, inteligent... După aceea am văzut Mariage d’amour şi Comment font les gens. Ce mi-a plăcut la cele două filme a fost spontaneitatea actorilor. Era ca şi cum Pascale le-ar fi lăsat o libertate foarte mare.
Ce v-a sedus la această poveste?
Mi-a plăcut mult personajul, dar şi această povestioară de amor, această opoziţie dintre François şi Michèle. Eu cred că cei doi se iubesc cu adevărat, dar nu au acelaşi trecut. Pentru François contează memoria, trecutul tatălui său. El are o identitate, dar ar prefera să se desprindă. La Michèle contează uitarea. Ea nu ştie nimic despre trecutul său. Când vorbeşte despre tatăl său, i se spune să nu se mai gândească. Încearcă să se regăsească, să se construiască. Este în căutarea unei identităţi.
Această căutare trece înainte de toate prin religie.
Nu este atât o căutare de tip religios, cât de tip familial. Căci iudaismul este mai mult decât o religie. De aceea se fixează asupra iudaismului. Căutarea ei este dificilă, raporturile cu familia ei, cu François sînt destul de nevrotice. Dar sînt tratate pe un ton foarte comic. Şi asta mi-a plăcut foarte mult.
Michèle încearcă să-şi construiască o identitate şi prin vestimentaţie.
Eu am vrut ca hainele ei şi coafura să nu fie la modă, ca aspectul lor demodat să le scoată în afara modei. Şi fiindcă Michèle are un fel de a vorbi deloc banal, am considerat că şi felul ei de a se îmbrăca trebuie să fie deosebit.
Cum a fost întâlnirea cu Edouard Baer?
Excelent. Când ai atâtea lucruri de spus, când ai atâtea planuri – secvenţă care îţi lasă o asemenea libertate... Între mine şi Edouard s-a instalat o complicitate foarte mare. Edouard găseşte întotdeauna cuvintele potrivite cu orice situaţie.
Ce amintiri aţi păstrat de la filmări?
Au fost scene pe care aş fi putut să le fac şi să le refac la nesfârşit, aşa, doar din plăcere, pentru că mă făceau să râd, pentru că era o fericire, pentru că era osmoză pură. Scena primului pacient al lui Julie aş fi putut să o joc de 35.000 de ori. La fel, scena în care mama mea e la telefon cu François, iar eu refuz să vorbesc cu el. E multă mişcare, dus şi întors, un fel de trei paşi înainte, doi paşi înapoi.
Vă simţiţi aproape de Michèle ?
Da, cred că între mine şi Michèle există efectiv asemănări. Aş spune chiar că e rolul care mi se aseamănă cel mai mult. Cred că Pascale are o viziune foarte pertinentă asupra vieţii şi a oamenilor. Eu sînt blândă şi timidă cu cei pe care nu-i cunosc. Dar în intimitate, e altceva, am o formă de duritate pe care nu o exprimasem încă în vreun film.
Ce părere aveţi despre titlul filmului?
Eu zic că e genial. Este o chemare la maturizare. Michèle încearcă să se maturizeze datorită lui Dumnezeu.