Zellweger e Barbara Novak, autoarea unui manual intitulat Jos cu dragostea!, menit să le poarte pe femei către emanciparea sexuală, prin trei etape: 1) cititoarea se lasă de sex, ceea ce în aparenţă nu constituie un început foarte încurajator, dar în esenţă o pregăteşte pentru plăcerile paradisiace ale următorului nivel, şi anume 2) ciocolata, pe care cititoarea o ronţăie fără ruşine şi fără măsură, pînă cînd conştientizează pe deplin faptul că nevoia de ciocolată şi nevoia mai veche de a avea un bărbat lîngă ea sînt totuna, deci e stupid din partea ei s-o idealizeze pe cea de-a doua, numind-o dragoste, deci 3) cititoarea se lasă de dragoste şi se reapucă de sex cu convingerea că lumea bărbaţilor e ca o cutie cu bomboane de ciocolată – niciodată nu ştii ce-o să-ţi pice. Această convingere se apropie periculos de mult de înduioşătoarea deviză a lui Forrest Gump, dar ce să-i faci? Sîntem în 1962, America se înarmează în vederea viitoarei revoluţii sexuale şi orice nerozie e binevenită în arsenal, deci cartea Barbarei ajunge best-seller. Simţindu-se ameninţaţi, contrarevoluţionarii pun mîna pe armă – adică pe Catcher Block (McGregor), jurnalist la o revistă pentru bărbaţi şi bărbat în cel mai contrarevoluţionar sens al cuvîntului. Pe de altă parte, îmi place să-l privesc pe Catcher ca pe un revoluţionar în domeniul criticii: el are de gînd să demoleze volumul Jos cu dragostea! făcînd-o pe autoare să se îndrăgostească de el. Tehnica lui poate fi rezumată astfel: faceţi curte, nu sex! Cam acesta ar fi şi motoul carierei cinematografice a lui Doris Day, care, după cum ne aminteşte Dicţionarul lui Tudor Caranfil, în 1962 putea fi văzută în filmul That Touch of Mink – povestea unei fete sărace care întîlneşte un milionar şi "acceptă un voiaj comun în Bermude, cu condiţia să-i rămînă inaccesibilă". Comediile cu Doris Day, de o castitate care, precum toaletele personajelor, nu admitea nici o cută, au surprins un moment istoric, au inspirat un folclor ("Pe Doris Day o cunosc de mult, încă de pe vremea cînd nu era virgină...") şi în principiu ar merita omagiate.
Dar nu sînt sigur că Jos cu dragostea! o face cum trebuie. La un moment dat, Catcher şi Barbara vorbesc la telefon, iar ecranul e împărţit în două: ea face gimnastică în jumătatea ei, el se şterge cu prosopul în jumătatea lui şi mişcările sînt astfel coordonate încît, fără să-şi dea seama, personajele ajung să simuleze actul sexual. Scenariştii Eve Ahlert şi Dennis Drake şi regizorul Peyton Reed se prefac că respectă convenţiile aseptice ale filmelor cu Doris Day (curtea care se întinde pe o lună, sărutul cu gura închisă), dar bagă sex pe unde pot. Satisfac prejudecata spectatorului de azi – că, înainte de revoluţia sexuală, lumea (cu tot cu produsele ei culturale) era plină de tot felul de tensiuni. Dar placiditatea comediilor cu Doris Day nu e doar de faţadă; în conformismul lor, filmele acelea mi se par fericite, ceea ce nu pot spune – nu chiar – despre Jos cu dragostea!: deşi toaletele lui n-au suferit nici o cută în timpul călătoriei dintr-o epocă cinematografică în alta, filmul e prea hîrşîit. M-am distrat bine şi cel mai bine m-am distrat chiar la apropourile sexuale de care filmul e plin. Dar cum ar fi fost dacă realizatorii l-ar fi făcut întocmai ca pe vremea lui Doris – adică asexuat –, bazîndu-se pe talentul nostru de spectatori moderni de a vedea sex peste tot, în special acolo unde nu e? Atunci ar fi dat dovadă de cojones.