Down with love/Jos cu dragostea! - Sus comedia!

Este unul dintre acele filme la care, cum spune ardeleanul, "ţi-e haznă" să te uiţi. Ai mereu senzaţia că nimic nu a fost lăsat negîndit, că regizorul a pritocit bine scenariul, astfel încît să nu scape nimic neexploatat, că a gîndit decorurile împreună cu scenograful, certîndu-se mult pentru fiecare colţ de canapea şi pentru fiecare culoare. Totul e viu, proaspăt, ca o cutie cu bomboane la care ai surpriza să găseşti funduri duble. În care bomboanele sunt învelite în hîrtii colorate şi stau în ele ca în nişte fotolii moi, unde parcă e şi ceva catifea pe pereţi şi înainte de a gusta te bucuri de ce frumos e ansamblul.

Regizorul Peyton Reed spune că a dorit o comedie în stilul celor din anii '60, în care jucau Rock Hudson şi Doris Day. După 40 de ani, el demonstrează că se mai pot face astfel de comedii dolce far niente, dar o demonstrează parodiind cu dragoste, făcînd un spectacol din fiecare cadru.

Curios, ai senzaţia că participi la un film muzical, deşi protagoniştii (Renée Zellwegger şi Ewan McGregor) nu cîntă decît pe generic şi nu schiţează decît o singură dată cîţiva paşi de dans. Şi totuşi, Jos cu dragostea! e muzical prin fiecare secvenţă. Renée Zellwegger, la fel de felină ca în Chicago, dansează numai mergînd. Are un fel anume de a da din fund, seamănă un pic cu un top model, vrea să te facă să înţelegi şi din mers că e fantomă a unui alt timp (anii '60). Şi Ewan McGregor foloseşte instrumente subţiri pentru a te face să vezi că joacă. Dar el e un actor talentat şi e suficient să-şi spună replica fără a gesticula şi fără a se strîmba pentru a te face să vezi al doilea nivel. Toţi actorii au un fel anume de a se mişca. Ei se mişcă realmente ca nişte personaje de film, au corpul elastic şi fusiform, poleiala lor Balenciaga fîşîie la fiecare pas şi par atît de fericiţi că există, de parcă în jurul lor zeci de oglinzi le-ar înmulţi profilul. La un moment dat m-am gîndit că Jos cu dragostea! e mai spectaculos decît Chicago, pentru că e mai rafinat, mai discret. E mai greu să faci muzică dacă nu foloseşti note şi faci armonii din culori, mişcări şi replici aruncate ca eşarfele peste umăr. Jos cu dragostea! are şi mult umor, faţă de multe comedii silite de azi şi poţi rîde liniştit de la o poantă la alta în şir. Păcat că spre sfîrşit, cînd eroina se mărturiseşte, o stîlceşte şi intră pe făgaşul unei comedii romantice tipice, pentru ca happy end-ul să fie corect. Dar asta i se iartă şi nu se pune, cînd restul te face să revezi cinematograful ca pe o cutie fermecată, în acelaşi timp în care îţi sugerează: ce vezi sunt jocuri de umbre şi lumini din alte vremuri, invocate de un maestru iluzionist.