Îmi permit să parafrazez titlul volumului de memorii al distinsului meu vecin, dr. Ovidiu Popescu - Diplomat pe trei continente, proaspăt apărut la Editura România în lume - pentru a vorbi despre o experienţă recentă: aceea de globetalker despre filmul românesc la (în ordine) Bruxelles, Istanbul şi Pittsburgh. Cum toată lumea vorbeşte despre "noul val" cinematografic românesc, nevoia precizării unui context, a unor filiaţii sau afinităţi este de la sine înţeleasă; interesaţi sînt şi criticii, dar şi spectatorii "simpli" - tot mai numeroşi şi mai entuziaşti - ai acestui fenomen.
Aşa că m-am urcat şi eu pe "creasta valului" şi am vorbit, vorbit, vorbit (cînd de unul singur, cînd în tandem cu tineri cineaşti) despre ce se întîmplă, miraculos, aproape, într-un cinema, pînă mai ieri, semi-ignorat - conştient că e mai bine s-o facă particularul Şerban (zis şi "a.l.ş.") decît instituţionalul Şerbănescu (şeful de la CNC)...
Bruxelles-la-brume
Cînd am ajuns la Bruxelles, la-nceputul lui octombrie (2007), era soare. Sincer, nu ţin minte să mai fi prins vreodată "soare la Bruxelles"; ce-i drept, acolo am mai fost doar iarna...
Dar soarele, deloc "de octombrie" (26 de grade, vreme de tricou), a strălucit peste Bruxelles-la-brume toate cele 3 zile cît am stat acolo. Localnicii înşişi erau uluiţi, spuneau că n-au avut aşa vreme frumoasă în tot decursul verii! Am profitat, cum se cuvine, pentru a bifa acele locuri pe care le ştiam (Grand-Place-ul, fireşte, dar şi cartierul în care e situat Muzeul Horta şi casa în care s-a născut Cortazar) şi pe multe din cele, necunoscute, care s-au ridicat, pe verticale sticloase, de cînd capitala Belgiei a devenit şi capitala Uniunii Europene.
Seminarul despre Film Românesc, organizat de buna mea prietenă Dominique (Domnica) Nasta, avea un subtitlu racoleur, numai bun să atragă publicul: "Le retour de Cendrillon?" Filmul românesc, văzut - pe bună dreptate - drept o Cenuşăreasă a filmului european... Or, cum toată lumea ştie, Cenuşăreasa rîneşte ea cît rîneşte, dar - pînă la urmă - tot ea pleacă cu Prinţul; înlocuiţi "Prinţul" cu Palme d'Or-ul de la Cannes şi analogia-i gata!
Domnica (ea însăşi, fiica reputatului latinist Mihai Nasta) a făcut un lucru excelent - şi asta nu o spun pentru că ne cunoaştem de atîţia ani, ci pentru că, într-adevăr, rigoarea şi nivelul demonstraţiei sale au fost impecabile. Profesoară la "ULB" (Université libre de Bruxelles), unde este colegă cu Luc Dardenne - unul din cei doi fraţi dublu-palmdorizaţi -, Dominique Nasta uneşte o cunoaştere profundă a domeniului său cu o fericită disciplină a comunicării. Nu o mai auzisem niciodată "disertînd" (îi citisem doar, normal, studiile şi eseurile), dar trebuie să mărturisesc că am fost impresionat: discursul său (introductiv, însoţitor şi concluziv) a fost limpede şi totodată erudit, reuşind să "pună problema" într-un chip exemplar. Şi nu doar eu (care, oricum, o cunoşteam) am fost impresionat, ci şi colegii mei de seminar, invitaţi să prezinte - sau să se prezinte: Ruxandra Zenide (autoarea filmului Ryna) şi Răzvan Rădulescu (co-scenarist al Morţii domnului Lăzărescu şi al Hîrtiei va fi albastre). De comun acord cu Domnica, ne-am împărţit prezentările astfel: Zenide - Ryna, fireşte, dar şi Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (al cărui regizor, Cătălin Mitulescu, este şi producătorul Rynei, în ambele jucînd Dorotheea Petre), Rădulescu - Moromeţii lui Stere Gulea, Apartamentul lui Constantin Popescu şi Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, iar eu - Reconstituirea lui Lucian Pintilie, E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil, Ajutoare umanitare al lui Hanno Hőfer şi - în tandem cu Răzvan - 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu şi Hîrtia va fi albastră al lui Radu Muntean. Totul s-a desfăşurat în marea sală art déco a Muzeului Cinematografic, care - într-o splendidă sîmbătă cu soare, cînd îţi venea să laşi baltă toate interesele şi să te tolăneşti pe o pajişte - era pe jumătate plină! Şi nu doar atît: publicul a fost extraordinar de receptiv, punînd întrebări pertinente. Iar aplauzele de la final păreau să nu se mai termine...
Am plecat de la acest seminar cu moralul foarte sus: iată - mi-am zis -, interes, slavă Domnului, există, "punerea în ecuaţie" (atunci cînd e făcută cu cap) dă ştaif unui asemenea eveniment (care, lăsat pe alte mîini, ar fi o simplă "bifare" funcţionărească), iar cu vorbitori precum Ruxandra şi Răzvan (pentru a nu o mai aminti, iarăşi, pe Domnica) poţi ieşi în lume fără complexe. Cu sprijinul discret al Katiei Dănilă (de la Centrul de informare de pe lîngă Ambasada României), seminarul de la Bruxelles poate fi numit un succes.
Mai ales că, fix în ziua în care plecam, ceaţa a coborît din nou peste "la brume"...
"Istanbul Modern"
După doar trei zile în care să-mi trag sufletul, m-am urcat din nou în avion (direcţia: Istanbul) pentru a vorbi despre filmul românesc/după el mă prăpădesc.
Am ajuns pe seară, întîmpinat la aeroport de harnica şi neobosita Silvana Rachieru, directoare-ajunctă la ICR Istanbul. Prinşi în conversaţie (eram pentru prima oară în "Constatinopol"!), nici n-am observat cînd am trecut pe lîngă Palatul Topkapî... noroc că revăzusem filmul (cu Melina Mercouri şi Peter Ustinov) cu ceva timp înainte.
De-a doua zi - şi încă o zi după aia -, a plouat straşnic; aşa cum bruxellezii nu pupaseră toată vara căldură ca-n octombrie, aşa cred că istanbulezii nu mai văzuseră atîta ploaie toate toamnele precedente... Cum sînt îngrozitor de meteo-dependent, am simţit cum mi se îneacă - una cîte una - toate corăbiile. Numa' una a rămas ferm ancorată de "Istanbul Modern" (unde trebuia să vorbesc a doua zi): "corabia Filmului Românesc"...
"Istanbul Modern" (adică Muzeul de artă modernă) este un spaţiu nu doar modern, ci şi trendy, parteneriatul cu această instituţie fiind cît se poate de inspirat: "IM" are o sală elegantă şi funcţională, iar şefa departamentului de film, Fatma Çolakoğlu, este o tînără doamnă energică şi simpatică, la curent cu tot ce mişcă în cinema-ul mondial. Mai mult: logo-ul Institutului Cultural Român (nu ştiu cine l-a făcut, dar ţin să-l/s-o felicit!) este acel copac graţios, pe fond bleumarin cu litere albe reprezentînd numele tuturor oraşelor unde ICR are deschise filiale... Ei bine, în lounge-ul sălii de cinema există o proiecţie nonstop - un fel de videoinstalaţie - cu un copac (verde pe fond întunecat) care freamătă mut, dînd o senzaţie răcoroasă (şi "decoroasă") de deschidere şi de simplitate, adică de frumos.
Festivalul de film românesc (cuprinzînd o selecţie de zece lungmetraje, printre care cîteva din cele de la Bruxelles, dar şi Balanţa, Occident, Filantropica, Eminescu vs Eminem sau California Dreamin' (nesfârşit) începuse de fapt încă din data de 5 octombrie şi continua pînă pe 21. Prezentarea propriu-zisă (cu o introducere în limba turcă făcută de dl. Mihai Maxim, directorul institutului, specialist în istorie otomană) a fost (sper) destul de scurtă, pentru că nu eram singur: alături de mine, invitat să mă stîrnească cu întrebări, era Negati Sőnmez, un tînăr critic şi autor de documentare. În faţa unei echipe de televiziune şi a unui public nu foarte numeros (în Turcia era în plină desfăşurare bayram-ul!), dar preponderent tînăr şi în mod clar dornic să asculte, am vorbit despre: de ce nu cred, personal, în sintagma "noul val", despre "conflictul între generaţii" (în care, iarăşi, nu cred!), despre publicul (leneş) din România, despre inconturnabilul CNC şi despre piedicile întîmpinate de tinerii regizori atunci cînd aplică pentru finanţări.
Am înţeles că, în zilele scurse pînă la venirea mea, filmele fuseseră văzute de circa 300 de spectatori - o cifră rezonabilă pentru un public nu foarte cinefil -, ceea ce confirma faptul că titlul găsit de Silvana pentru acest festival ("Award winning films from Romania") fusese un cîrlig! Şi, după două zile de ploaie, vînt şi frig, am mai prins şi o zi cu soare, care m-a făcut să mă despart cu nostalgie de Istanbul...
Pittsburgh "of Learning"
A doua zi după ce am venit de la Istanbul am luat iar drumul Otopeniului (pentru cine nu ştie: ăsta e mai lung decît unul pînă la Istanbul!) şi am zburat la Pittsburgh, cu o escală la New York.
Profesoara Irina Livezeanu - de la Universitatea de acolo - mă invitase să ţin un "talk" despre (aţi ghicit!) "A Romanian New Wave in Cinema?", în cadrul (încă) unui festival de film românesc, intitulat Romanian Cinema on the Edge. Să spun, din capul locului, că am adorat Pittsburghul: este un oraş nu foarte mare, cu numai 1 milion de locuitori (incluzînd şi suburbiile), dar cît se poate de viu (plin de veveriţe!) şi de tineresc întrucît, pe lîngă universitatea propriu-zisă (veche de 220 de ani), există şi colegiul (foarte bine cotat) Carnegie-Mellon, mai există un alt colegiu prestigios şi, cel puţin în cartierul academic în care am stat (Oakland), străzile sînt pline de studenţi... Şi la Pittsburgh am avut noroc de vreme bună - 28 de grade (vreme de tricou şi şlapi!) -, am întîlnit persoane interesante din mediul universitar (pe lîngă minunata Irina, sufletul întregii acţiuni, am cunoscut doctoranzi precum Mihnea Vasilescu, Cristina Albu, Veronica Szabo şi am revăzut-o pe Andreea Deciu, în prezent profesoară la Carnegie-Mellon şi proaspătă mămică) şi, graţie atmosferei cu adevărat prietenoase create de toată această reţea de oameni, m-am simţit excelent. Mihnea m-a dus, într-o dimineaţă cu soare, la Muzeul Andy Warhol, unde ne-am jucat - prietena lui, Margaret, el şi cu mine - cu baloanele de heliu zise şi "Silver Clouds" (memento volatil al vremurilor de glorie de la Factory), am mîncat într-o (!) biserică numită "Church Brewer's Works", apoi Irina mi-a arătat Pittsburgh-ul by night (pentru cine ajunge acolo: există o panoramă splendidă de pe dealul de lîngă "Duquesne Incline") iar după aceea am mîncat fin (cremă de stridii, prepeliţă... mă rog, chestii fusion) în lounge-ul unui restaurant din centru.
Revenind la festivalul propriu-zis - realizat în colaborare cu catedra de Film Studies; am prezentat doar două dintre filmele incluse în program (Reconstituirea şi Marfa şi banii), dar am vorbit despre mult mai multe la seminarul ţinut la etajul 5 al zgîrie-norului supranumit "Cathedral of Learning", tipic pentru stilul acela gotic-art deco cum vezi o mulţime la NY. Mie mi s-a părut un decor de Batman, i-am zis Irinei - şi bingo!, a doua zi, cineva mi-a confirmat că această clădire chiar a "jucat" în Batman (nu mai ştiu care din ele).
Meticuloasă, Irina a pregătit (cu aportul logistic al prof. Vladimir Padunov, al lui Narcis Tulbure şI Roland Clark) totul ca la carte: a scris un foarte documentat şi pătrunzător text de prezentare (accesabil aici), a invitat lume, a pus afişe peste tot, a adus refreshments (de fapt, un ditamai platoul cu de-ale gurii!) - şi, în preziua plecării mele, a dat un party special pentru "the honourable guest" (n-o să vă vină să credeţi, dar e vorba despre moi) în casa ei, situată într-una din cele mai frumoase zone rezidenţiale ale oraşului şi unde, în grădina din spate, cultivă leuştean, roşii, ardei, levănţică, cimbru şi pătrunjel. Încîntat de căldura acestei primiri, aproape că nu mai ţin minte despre ce am vorbit la seminar... dar ştiu că am vorbit, şi că publicul a fost atent şi a pus întrebări, şi că - acasă la Irina - încă am fost descusut de două distinse doamne (printre care Lucy Fischer, şefa catedrei de Film Studies) despre acest "fenomen" care e Filmul Românesc. Am întrebat-o dacă are cunoştinţă de vreo teză de doctorat pe acest subiect; a zis că nu. Ei bine, i-am spus, ar putea fi începutul unei frumoase prietenii - între bătrîna universitate din Pittsburgh şi tînărul Romanian Cinema...
... Pentru că, la nivel personal, ştiu sigur că este, şi-abia aştept să mă reîntorc la "Pitt"; dar nu în calitate de "ambasador al Filmului Românesc", ci de prieten.
