Eram la El laberinto del fauno / Labirintul faunului înainte să înceapă filmul, încercam să mă obişnuiesc cu zgomotul de popcorn strivit, mestecat, ciopîrţit, înghiţit, cu sunetul mîinii pline de grăsime şi sare care plonjează din ce în ce mai adînc în pungă şi-apoi duce prada pînă la gură, şi tot aşa mai departe, o oră jumate-două, cît ai noroc să dureze filmul. Încercam deci să mă obişnuiesc şi mă uitam la pantofii udaţi pe jumătate de ploaie, cînd prin faţa rîndurilor de scaune a apărut o familie cu doi copii mici (5 şi 6 ani, cred) şi-a găsit locuri libere chiar în spatele meu.
Grozav! Nişte părinţi inconştienţi care s-au luat după afiş şi nu s-au informat deloc înainte, n-au citit nici o cronică, nici un rating pe imdb (unde, la Trivia, ar fi putut afla că în cinema-urile din Mexic au fost lipite avertismente referitoare la conţinutul violent, tocmai pentru părinţii care-şi luau cu ei copiii). Cît m-am gîndit eu toate astea, a început şi filmul, din care mi-au scăpat primele 5 minute, din cauză că puştiul din spate o tot întreba pe maică-sa "Ce face acuma? Unde sînt? Ce zice?", iar ea îi răspundea, fără să fie foarte atentă dacă şopteşte sau îşi face pur şi simplu datoria de mamă. La una dintre scene, cînd Ofelia stă în pat, e noapte şi o libelulă ciudată zboară prin cameră, băieţelul a spus: "Mama, mi-e frică!". Şi mie mi s-a făcut atît de milă de copilul ală care trebuia să se uite la nişte imagini înfricoşătoare pentru el, doar fiindcă părinţii erau prea tembeli ca să-şi dea seama că ar fi cazul să plece din sală. Au mai urmat: colonelul luînd o sticlă şi zdrobind cu ea faţa unui partizan, scene de tortură, picior care urma să fie amputat, faunul şi mai ales celălalt monstru, inspirat de-un Saturn devorîndu-şi copiii (de Goya). La un moment dat, n-am mai rezistat să ascult subtitrarea citită de mamă fiului de 5 ani, m-am ridicat şi, înainte să-mi strîng umbrela şi geanta, i-am spus mamei că, dacă nu ştie, ăla nu e un film pentru copii. M-am mutat cu cîteva rînduri mai în faţă, unde un sărman fără casă, sforăind întins pe trei scaune, se bucura de ora lui de somn. Credeţi c-am înţeles ceva din film? Cît de cît: am înţeles că cineva trebuie totuşi să-şi asume responsabilitatea în locul puştilor - regizori, producători, distribuitori sau părinţi. La urma urmei, şi mersul la cinema e tot o chestie de educaţie.