...aşa cum am făcut ori de cîte ori am fost în pană de subiecte grase, dar şi ori de cîte ori subiectele grase au fost atît de multe încît alegerea unuia singur devenea dificilă! Să batem cîmpii, după nemuritorul model al lui John Steinbeck din nemuritoarea lui Joia dulce, unde, atunci cînd voia să se îndepărteze de la subiect (aiurea!) şi să divagheze (aiurea!), îşi avertiza cititorii, intitulînd astfel capitolele respective, că înăuntru vor găsi altceva decît lucruri importante pentru intriga propriu-zisă a romanului (aiurea!)! Să batem cîmpii, aşadar, pentru că teatrul românesc poate aduce omul la disperare prin monotonia fără de leac, tot atît cît şi prin diversitatea, semănînd cu haosul, a întîmplărilor ce se desfăşoară în perimetrul său! Să batem cîmpii!
Făcîndu-se, de la o vreme, să am de lucru tot mai des cu traducerile româneşti, vechi de minimum 30 de ani, ale unor piese din repertoriul dramaturgic universal - clasice, în special, dar şi moderne clasicizate -, am descoperit cu groază, confruntînd tălmăcirile cu textul original, că noi citim sau ascultăm de pe scenă ceva cu totul diferit de ceea ce a scris autorul. Replicilor acestuia li se substituie replicile traducătorului, atunci cînd traducătorul este (era) şi el dramaturg, ba, mai mult, substanţa însăşi a piesei este modificată prin (de pildă) atribuirea unor vorbe altui personaj decît cel ce le rosteşte în scrierea "de bază". Prevalîndu-se din plin de adagiul acela perfid ce justifică, parcă, abaterile de la fidelitatea faţă de original (traduttore - traditore), semnatarii versiunilor româneşti nu se mărginesc, în cazurile cele mai grave, să brodeze niţeluş ambalajul verbal al operelor ce li se predau neputincioase, ci le transformă pe acestea, prin intervenţii brutale, în teren de exerciţiu pentru propriile "viziuni" literar-scenice. Cu o dezinvoltură care ar fi amuzantă dacă nu s-ar vădi, în cele din urmă, periculoasă, ei tind să colaboreze nu doar cu dramaturgul, ci şi cu eventualul regizor, servindu-i acestuia o variantă gata mestecată a piesei, o "punere în scenă" de nimeni autorizată şi care falsifică, din pornire, viitoarea montare profesionistă. Spre exemplu, în textul original, un personaj îl întreabă pe altul: "De ce ai plecat de-acasă?". Sec, fără nuanţe. Traducerea românească: "Pentru numele lui Dumnezeu, de ce a trebuit să pleci de-acasă?". Mizanscena e gata.
Nu am date şi dovezi concrete, dar un instinct greu de explicat (bine hrănit de experienţă, însă) mă împinge să cred că, la rîndul lor, tinerii regizori care traduc în româneşte şi montează piesele colegilor lor de generaţie din lume au tendinţa de a coopera cu autorii peste măsura admisă. Mai exact, sînt aproape sigură că numeroasele vorbe dure care se aud în textele englezeşti sau nemţeşti aduse pe româneşte sînt, în mare parte, emanaţia supărării pe viaţă a traducătorilor, nu a autorilor. Dacă nu de alta, măcar pentru bunul motiv că în limbile acestea (intenţionat la ele mă refer) nu există o atît de mare bogăţie de "trimiteri" obscene şi aluzii scatologice ca în dulcea noastră limbă. Cît de palide apar faimosul fuck şi modestul Scheisse, chiar şi repetate pînă la saturaţie, comparativ cu... mă rog, ştim cu toţii. Şi atunci, am bănuiala, regizorii-traducători corectează lipsurile şi umplu golurile de expresivitate etalînd superba diversitate în materie a graiului autohton şi garnisind replicile originale cu evocarea suculentă a organelor şi acţiunilor pe care dicţionarele întîrzie (încă) să le consemneze. Ca şi predecesorii lor într-ale tălmăcirilor, urmăresc, probabil, acelaşi efect: obţinerea unei melodii lingvistice cît mai familiare urechilor carpato-dunărene, pe care simplitatea le supără mai rău ca orice.
Inamici ai simplităţii sînt, de altfel, cei mai mulţi dintre regizorii noştri, indiferent de vîrstă, orientare stilistică, şcoală absolvită ş.a.m.d. Nu e vorba aici numai despre tendinţa generală, pe scenele româneşti, spre decoruri şi costume sofisticate, ultraelaborate ori, pur şi simplu, încărcate - tendinţă de care, în treacăt fie spus, mi s-a plîns chiar unul dintre cei mai talentaţi şi mai premiaţi scenografi actuali -, ci şi despre ceea ce pare a fi o găselniţă genială a directorilor de scenă cu numeroase contracte de onorat: folosirea sistematică a coregrafiei pe post de element-cheie al mizanscenei. Nu am în vedere spectacolele zise de teatru-dans, care, de altfel, sînt la noi mai rare şi mai puţin "performante" decît în alte ţări, ci spectacolele ce se pretind curat dramatice şi pe al căror afiş semnătura regizorului se vede de la o poştă, în timp ce numele coregrafului trebuie căutat cu lupa. Aceşti regizori descurcăreţi au observat că e de-ajuns să ia un om priceput la cinetică (dansantă, eventual) şi o cantitate de muzică uşor prelucrată (şi semnată, de obicei, tot de ei, în chip de autori ai "ilustraţiei muzicale"), să-i pună laolaltă pe scenă alături de un grup de actori care vorbesc rău, dar se mişcă bine, şi să "ambienteze" totul într-un decor frumos luminat, pentru ca succesul - de critică, în orice caz - să fie asigurat. În felul acesta, fiecare (scenograf, coregraf, actori) are de lucru, iar regizorul primeşte felicitările şi banii, ca autor al unei opere pluridisciplinare. Dar, la urma urmei, dacă toată lumea e mulţumită, pentru ce căutăm noi noduri în papură? Doar aşa, ca să batem cîmpii.