Sînt prieten cu Alecu Solomon, dar nu mai ştiu cînd am devenit colegi. El era, de fapt, director de imagine cînd l-am cunoscut, terminînd IATC-ul cu un an sau doi înaintea mea. Primele mele impresii erau legate de ce făcea la Fundaţia de Arte Vizuale, unde practica un soi de documentar de factură experimentală, un gen mai curajos, foarte diferit de documentarele pe care le face acum, Marele jaf comunist, de pildă. Alecu e un tip foarte interesant în peisajul documentariştilor români pentru că e prototipul profesionistului, un tip de încredere, care, cînd apucă un subiect, nu-i dă drumul din mînă pînă cînd nu scoate nişte filme solide.
Apreciez acest gen, sînt foarte puţini la noi cei care nu filmează înainte de a gîndi. De regulă, dau drumul la aparat înainte de a se lămuri ce vor de la o poveste. Solomon ştie destul de bine ce vrea să facă înainte de a pleca la filmare, de aici rigurozitatea în tot ceea ce face. El e unul dintre foarte puţinii autori din România cu un destin internaţional. La noi sînt trei-patru cu indulgenţă. La o ţară cu multe subiecte cum e România, numărul e foarte mic.
În 2000 sau 2001, mi-a recomandat să aplic la Discovery Campus. Eram la Leipzig, unde avea loc sesiunea finală, iar el era unul dintre masteranzii care îşi prezentau proiectul (Marele jaf comunist) în faţa a 50 de specialişti din toată lumea. Am avut atunci un sentiment de mîndrie pentru că acest compatriot al meu a făcut o figură absolut onorabilă. Marele jaf comunist a fost proiectul care a fost prezentat cel mai bine. La acea vreme, în străinătate nu prea aveai la ce să faci trimitere cînd spuneai că eşti documentarist român, oamenii nu ştiau cu ce se mănîncă chestia asta. Am fost acceptat anul următor cu Decreţeii. Impresia lăsată de Alecu a fost atît de bună, încît am avut senzaţia reală că beneficiez de pe urma faptului că sînt român.
Şi Marele jaf comunist, şi Decreţeii au fost respinse la concursul CNC din 2003. Atunci a avut loc şi prima luare de poziţie comună a cineaştilor tineri împotriva nedreptăţilor care se petreceau pe bandă rulantă la CNC. Proiectul lui avea deja finanţare internaţională, printre altele de la ARTE şi BBC, al meu avea de la vreo cinci televiziuni, şi au fost respinse de un juriu din care făceau parte tot felul de fosile.
Ulterior, am cîştigat amîndoi finanţare în urma contestaţiilor. Dar atunci destinul nostru s-a legat şi am înţeles că în documentarul românesc lucrurile stau atît de prost, încît în orice circumstanţă trebuie să fim solidari unul cu celălalt şi cu alţi colegi care au probleme. Am mers mai departe şi am înfiinţat cu el asociaţia DocuMentor, organizînd primul Discovery Campus din România, la Timişoara.
Ultima ispravă comună e scrisoarea deschisă adresată ministrului Culturii şi Cultelor, în care îl rugam să ne explice de ce în comisia sesiunii de concurs CNC din noiembrie-decembrie a fost numit un om, Denis Dinulescu, care n-are nici o legătură cu documentarul. Noi îl propusesem pe Andrei Ujică, cineast german de origine română, profesor la mai multe universităţi, care are şi calitatea că nu face parte din găştile care se constituie în România.
Senzaţia mea e că Sergiu Nicolaescu se întoarce şi că, dacă n-ar fi fost premiul lui Cristian Mungiu, lucrurile ar fi stat şi mai prost. Cei de la minister şi CNC n-au în cap decît compromisul, cum să facă mai multe compromisuri ca să închidă gura la mai mulţi şi să stea mai mulţi ani în funcţie. De cîte ori a fost nevoie de o acţiune de genul ăsta, Solomon s-a implicat, şi pentru asta îl apreciez mult, pentru că e printre puţinii care nu pun interesele lor de moment înaintea unui interes colectiv. Cred că abordările noastre ca regizori uneori sînt apropiate, alteori diferite, dar între noi e un respect profesional care cred că va ţine mult.