Mult sînge pentru nimic - Severance

Singurul aspect remarcabil în acest film e că atunci cînd pare-a se auzi glasul unui urs în pădurea în care eroii filmului rătăcesc, căpetenia britanicilor plecaţi către un teambuilding la ţară, în Europa de Est, ştie că în Ungaria e puţin probabil să existe urşi, că în România sigur sînt, pe cînd în ceea ce priveşte Serbia nu se poate pronunţa categoric... Ursul apare prin cadru, pădurea e bîntuită de nişte oameni care vorbesc un fel de maghiară, dar dosarele pe care le găsesc la subsolul cabanei unde grupul poposeşte (în mod greşit, evident) sînt redactate în sîrbă. Pe ce meleaguri vor fi ajuns ei?

O brambureală neîncetat prezentă în povestea lui Christopher Smith, un horror care vrea să fie luat în serios o vreme, apoi, cînd mai că te obişnuieşti să mimezi seriozitatea, filmul o dă la-ntors şi pare că ironizează producţiile de gen, ba cu gaguri (semireuşite), ba oferind scene specifice peliculelor de serie B; iar cînd doreşti să zîmbeşti sperînd că realizatorii se pricep la postmodernisme parodice, mai e vreme doar de cîteva glume puerile şi de nişte ciomăgeli, că vine iute un final tras de păr pînă devine... fericit!

Departamentul de imagine al unei mari firme britanice de armament pleacă într-o vacanţă în care ar trebui să se cunoască şi să se lege ca grup. Inexplicabil (avînd în vedere firma din care provin şi presupusa lor inteligenţă - că doar erau angajaţii unei mari firme de armament!), ei nimeresc într-o pădure unde se ascunseseră şi se organizaseră milităreşte membrii unei bande care şi-a propus să răzbune o mai veche istorie, în care, cu ajutorul unor soluţii furnizate de firma respectivă de armament, au fost ucişi toţi bolnavii mintal dintr-un spital aflat chiar în casa în care nimeresc drumeţii. La final, după o grămadă de peripeţii în care mult sînge e vărsat în mod stupid, Maggie şi Steve, nu întîmplător cei mai frumoşi participanţi la aventură, scapă cu viaţă şi pornesc agale pe lac, într-o barcă, unul în braţele celuilalt. Dacă Steve era un fan Pink Floyd putea să îi fredoneze fetei piesa The Post War Dream, care se încheie cu un dubitativ Oh Maggie, Maggie what have we done?. Cum Steve nu e un fan Pink Floyd, filmul se termină pe versurile lui Ed Harcourt, care anunţă o viitoare întîlnire. Una la care eu, cu scuzele de rigoare, nu o să pot ajunge!