Religions devide us, Kafka rules! şi Fear builds walls, în concertul-psihoză Roger Waters - The Dark Side of the Moon. Sunete-ideologie, bombardamente pentru pace, cel mai bine vîndut album din toate timpurile, live impecabil şi un Waters-64 în varianta sa perfectă de turneu mondial. 14 aprilie 2007, Budapesta, Tear down the wall!
Dark Side of the Moon, aici şi acum
Prisma este lumină explicită, zidul mi-l clădesc singur, mai pun o cărămidă azi, alta mîine, îmi sap groapa aşteptînd un semn de la cineva, n-am nevoie de educaţia lor îndoctrinatoare, devin comfortably numb, mă las manipulat, cumpăr libertate pe bani, iau un trabuc şi strălucesc în nebunia mea.
Tot ce ai trăit, tot ce ai atins, and everything under the sun is in tune, but the sun is eclipsed by the moon. Totul, sintetizat într-un album: The Dark Side of the Moon. Aici şi acum! Şi nu eşti în stare să-ţi aduni gîndurile în faţa imensităţii de ecran din faţa ochilor perfect lucizi pe care se reflectă un radio '60 şi un Jack Daniels imens. Static, enigmatic, oameni cu tunsură de birou, tanti cu bluze mulate, puştani cu dreadlocks, bunici cuminţi, părinţi intelectuali, serioşi spirituali, echilibraţi mental. Un maglavais de forme şi culori hipnotizant-civilizate în Sportarena din oraşul cu dealuri, poduri cu lanţuri, gulaş şi Sziget Festival. 25.000 de capete din trei generaţii, prezente la un concert-manifest, unde nu te înghesui la intrare, nu ţi se împart fluturaşi, nu eşti bombardat cu afişe şi nu stai lîngă gagici leşinate.
Totul, într-o ordine marţiană, pentru a-l asculta pe cel care a gîndit Wall-ul, care a scris toate textele la The Dark Side: Waters în concert, acompaniat nu de cei care au fost odată Pink Floyd, ci de nouă muzicieni, pe bune, fenomenali. Totul, de la început la sfîrşit, cum nu mi-am imaginat, deşi era să nu! din cauza flash-urilor de frica de a vedea live ceea ce te-a marcat real, acum zece ani. Şi, da, au meritat cei 67 de euro pentru a-ţi simţi în timpane simbolurile, trăirile, filosofiile, aşteptările de adolescent atent şi inteligent. Deşi Money, so they say / Is the root of all evil today. Oricum, Pink Floyd au schimbat lumea. Mea. Din '65, de cînd Waters a înfiinţat Pink Floyd, împreună cu Syd Barrett, Richard Wright şi Nick Mason, tot ce a însemnat sunet pînă atunci s-a metamorfozat, a devenit experimental, idee, genial. Conotaţii mitice în capul de adolescent, plus toată povestea din spate: ideologiile, mega-concertul de la Zidul Berlinului, boala psihică a lui Barrett, spargerea tuturor topurilor cu The Dark Side of the Moon, propaganda anti-război, certurile cu Gilmour, moartea din iulie a lui Barrett şi, în fine, Concertul, pe care nu-l pot prinde şi băga în nimic pentru că mă prind la poartă cu digitalul în rucsac. 500 de forinţi, la dulap, fără aparat. Trişez însă şi iau pozele de la Tzecu, care se ştie, cînd se ştie. Cashback on the dark side.
Shine on you atemporal
Imaginea proiectată pe ecran. Iar Apocalypse now?! Nu, doar fum de ţigară mişcător, pe fundalul radioului setat pe Abba, mutat pe Abba, trecut de Abba. My funny Valentine şi pastile, mîini şi fumuri. Poate The Wall?! Fără legătură cu filmul lui Allan Parker vizionat de zeci de ori, mestecat mental, supt vizual, injectat intravenal. Deocamdată atît: oameni reali lîngă tine, radioul gigantic-proiectat ca suport pentru un avion militar de jucărie, whisky, tub de pastile, pahar, degete, cadru fix. Cade lumina, bezna, explozie, zbangh!: So ya / Thought ya / Might like to / Go to the show. Gata! Salt în The Wall, cu încheieturi încrucişate, ciocane umblătoare, waiting for the worms to come. Atunci îl văd şi pe Waters, de aproape, într-o formă fizică frapantă: 64 de ani şi 1,93 înălţime, tehnică desăvîrşită, voce aproape dubios de bine păstrată. După explozia mentală şi sonoră din In the Flesh urmează Mother cu o intervenţie vocală feminină pe care nu o prea înţeleg pentru atmosfera creată, şi o piesă făcută cu Syd Barrett, Set the Controls for the Heart of the Sun, in memoriam, cu proiecţii de poze din perioada experimentală Pink Floyd, şi efecte vizuale cu laser şi foc de la care înlemnesc. Continuă Shine On You Crazy Diamond, Have a Cigar şi Wish you were here, pe care o îngînă toată lumea, puţin enervant. Intensitatea creşte însă mai apoi la nivel sonor şi tot band-ul intră în forţă cu trei piese semnate exclusiv Waters. Zîmbit satisfăcut şi ironic. Imaginile proiectate pe ecran, toate actuale: poze cu Bush, cu Osama şi Castro, într-o cameră de spital psihiatric dezafectat, într-o succesiune de o sugestivitate pe atît de fină, pe atît de evidentă.
Final de Comfortably Numb
Politică şi Univers, cosmonauţi gonflabili şi dictatori surîzători. Urmare neaşteptată: o bandă desenată despre o experienţă personală de pe vremea adolescenţei lui Waters, pe cînd făcea stopul din Beirut către Londra şi unde a fost găzduit de o familie de musulmani. Mesaj evident, texte clare în Leaving Beirut: Oh George! That Texas education must have fucked you up when you were very small. Anti-război, pro-umanitate, deşi poate ostentativ pentru un public obişnuit cu subtilităţile şi simbolurile personalizate. Şi, zbang!: porcul propagandistic-gonflabil, plutind deasupra capetelor noastre luminate. Piesa Sheep de pe Animals şi porcul cu inscripţii non-biblice: Religions devide us, Fear builds walls, Dick Cheney-what an asshole, Kafka rules!, Peace OK. Moment intens, în care realizez că mă număr printre puţinii care n-au intrat cu digitalele. Pe aceeaşi lungime de undă, în aceeaşi vibraţie cu toţi căutătorii de sens din sala încinsă. Templu şi Arenă. Priceput mesajul: The child is grown / The dream is gone. Scos din hipnoză şi cu creierul reoxigenat în pauza de hidratat vene umflate şi guri căscate, faci faţă albumului care a stat doi ani la rînd pe primul loc în topuri şi care a dat peste cap o planetă întreagă, cu nouă ani înainte să ştii ce-i aia respirat. De data asta live, dar exact aşa cum mintea a procesat de tone de ori textele copyright Waters: And then one day you find ten years have got behind you, culminînd cu perioade de There's someone in my head but it's not me şi continuînd cu The lunatic is in my head, ca să urmeze On the Run, cea mai psihedelică piesă din tot concertul, în care eşti azvîrlit cu totul în filmul interior, impus de proiecţiile de pe ecran, de intensitatea sunetului cvadrofonic 360 surround (la limita plesnirii timpanelor) şi de tot efectul de sală, cu prisma luminoasă şi laserele de curcubeu. Regula confirmată: genialitatea transcede timpul, şi că there is no dark side of the moon, really. In fact it's all dark. Iar la final, rupere totală pentru că bis-ul spune să Bring the boys back home! cu referinţe clare la războiul din Irak, că sîntem Another brick in the Wall şi Comfortably numb(s). Şi gata! Nu mai am spaţiu, tac. Liniştea se lasă peste partea întunecată nu a lunii, ci a mea, a ta, a multora. I'll see you on the dark side of the moon.