S-a dus şi anul ăsta, dar s-a dus frumos pentru că filmului românesc i sÂ-a întîmplat ceea ce foarte puţini mai visau că o să se întîmple. Din şase filme realizate cu bani de la stat în 2007, unul - 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, de Cristian Mungiu - a dat lovitura, devenind cel mai premiat şi mai cunoscut film românesc în lume. 432 tinde să ia toate premiile la rînd, başca a fost desemnat de revista britanică Sight & Sound cel mai bun film al anului 2007. Prin urmare, această retrospectivă începe cu el. Să-i spunem retrospectivă, nu top, pentru că dacă alţii nu cred în Moş Crăciun, eu nu cred în clasamente cînd e vorba de creaţii artistice.
Carevasăzică, filmul lui Cristian Mungiu e revelaţia anului. Şi nu se epuizează după una, două vizionări. Cu cît ştii mai multe despre el în materie de replici, situaţii, decoruri etc., cu atît descoperi mai largă lumea din spatele ecranului, filmul funcţionînd ca un fel de gaură a cheii spre trecut. Pînă să trec la filmele străine vreau să amintesc tot aici de California Dreamin' (nesfârşit). Sper că autorul lui, Cristian Nemescu, se bucură de sus împreună cu Andrei Toncu de premiile luate de film, ca şi de valul la care au pus umărul. Premiul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes şi toate celelalte din luna mai încoace au întărit revelaţia noii cinematografii mioritice. Îmi pare rău că succesul lui a fost umbrit de cel al lui 432.
Cît priveşte producţiile internaţionale, voi desfăşura mai întîi un cearşaf al celor preferate, dintre cele care au rulat pe ecranele noastre, deşi pe unele dintre ele le ştiam de acum doi ani, iar acestui pomelnic îi voi adăuga la final vreo două, trei titluri dintre cele văzute la festivaluri în acest an. Repet, nu e un top. Dacă m-aş apuca să le aşez într-o ordine, peste o oră aş schimba-o. Singura ordine e cea din box-office-ul autohton.
The Simpsons Movie / Familia Simpsons - Filmul de David Silverman. Cred că e cel mai bun film de animaţie al anului (urmat de Bee Movie), deştept, cu umor de calitate. O plăcere să te redescoperi în săriţii din norme membri ai familiei Simpson.
Babel de Alejandro González Iñárritu. Amestec ideal de raţiune - scenariul bine asamblat al lui Guillermo Arriaga - şi simţire - graţie actorilor bine struniţi, multe secvenţe par ca din viaţă, făcîndu-te să empatizezi lesne cu personajele şi să devii permeabil ideii că lumea e o ţesătură atît de densă, încît orice ochi care se duce te afectează şi pe tine.
Little Miss Sunshine/ Fiecare se crede normal de Jonathan Dayton şi Valerie Faris. O comedie cu accente grave sau o dramă a dulcilor nevroze ale noastre, ale tuturor. Multă umanitate şi dorinţă de a trece dincolo de stereotipii.
La Môme / La Vie en rose de Olivier Dahan. Un scenariu deştept şi un regizor cu multă inteligenţă a inimii, care fac ca filmul să poată fi apreciat şi de cei care n-au tangenţe de gust cu Edith Piaf. O actriţă impresionantă - Marion Cotillard.
The Queen / Regina de Stephen Frears. Un film al cărui succes mi se pare puţin gonflat. După mine, filmul stă pe doi piloni, scenariul lui Peter Morgan şi interpretarea reţinută a lui Helen Mirren.
Notes on a Scandal / Jurnalul unui scandal. Timing precis, scenariu foarte bun - Patrick Marber (după romanul lui Zoe Heller) - şi interpretări şlefuite milimetric - Judi Dench şi Cate Blanchett.
El laberinto del fauno / Labirintul unui faun de Guillermo del Toro. Împletire perfectă între basm şi dramă istorică, altfel dificil de realizat (vezi La vita e bella, care nu e convingător decît în prima jumătate). Imaginaţie "pe cele mai înalte culmi". Combinaţie bine dozată între solar şi subpămîntean.
Little Children / Mici copii de Todd Field. Cu sinceritate şi înţelegere despre relaţiile dintre oameni şi despre cît de mult dăunează prejudecăţile. Despre cît de puţin ne cunoaştem unii pe alţii. Despre umanitatea din inumanitate.
Venus de Roger Michell. Unul dintre cele mai tandre filme despre vîrsta a treia, asimilată de regulă cu neputinţa. De fapt, bătrîneţea ar trebui să fie perioada cea mai frumoasă pentru că laşi la o parte tot balastul de teamă, ambiţii, orgolii. Nu mai ai ce pierde. Un rol pe măsura lui Peter O'Toole.
Lions for Lambs / Leii mor pentru miei de Robert Redford. Un film inteligent, bazat doar pe duelurile verbale susţinute de mari actori (care nu se pierd în cuvinte, dar nici nu le sar ca să iasă ei în faţă). Un scenariu ciudat, tăiat cu barda la final. Bun Tom Cruise.
La science des rêves / Arta viselor de Michel Gondry. Un onirism de zile bune, atîta vreme cît reuşeşti să te acomodezi limbajului. Un ochi întors înăuntru spre universul din noi şi o privire ludică asupra incapacităţii de a ne armoniza uneori cu realitatea.
Across the Universe / Un cîntec străbate lumea. Tot în cheie suprarealistă, Julie Taymor îşi armonizează propriul destin armonizîndu-l cu ultimii 40 de ani de istorie americană.
A Prairie Home Companion / Ultimul radio show. Cel din urmă film al lui Robert Altman, profesiune de credinţă vie, caldă, tristă, veselă, extrem de umană despre viaţa din lumina reflectoarelor şi, poate mai mult, despre viaţă în general.
Requiem / Recviem de Hans-Christian Schmidt. Naraţiune rece, nemţească, bine chibzuită, dar care se acumulează spre final, cînd şi spectatorul simte nevoia unor descărcări energetice. Cu atît mai mult cu cît abordarea cazului fetei despre care se crede că e posedată e pe cît de riguroasă pe atît de obiectivă. Revelaţie - Sandra Hüller.
Interview / Interviu de Steve Buscemi. O lungă, delicioasă luptă verbală între două personaje - un jurnalist şi o starletă, luptă în care fiecare scoate pe rînd toate armele. Unul dintre puţinele cazuri de remake fericit. Excelenţi Steve Buscemi şi Sienna Miller.
Mai adaug filme pe care nu le-am văzut în România, sau cel puţin nu în distribuţia de la noi:
Paranoid Park de Gus Van Sant. O nouă incursiune halucinantă, ca mersul prin apele inconştientului adolescentin, un film pe care de oriunde l-ai apuca pare să aibă aceeaşi formă rotundă, deşi conţinutul se modifică în permanenţă.
Sztuczki / Tricks de Andrzej Jakimowski. Dozare farmaceutică a elementelor care transformă evenimente banale în mari evenimente cosmice, cum e sosirea tatălui rătăcitor în oraşul iubirii sale, sosire pe care băieţelul său o regizează din umbră ca un magician al hazardului bine controlat.
Irina Palm de Sam Garbarski. Mult umor şi dozare precisă a dramei în această poveste, care ar fi putut scăpa spre vulgar, dar care, în condiţiile date - scenariu, regie, interpretările lui Marianne Faithfull şi Miki Manojlovic-, n-are nicio şansă s-o facă.
No Country for Old Men de Joel şi Ethan Coen. Revenirea fraţilor C. la vremurile bune de altădată. Metafizic bine ascuns în căptuşelile thrillerului. Josh Brolin e foarte tare.
Tuya's Wedding de Wang Quan'an. Foarte natural şi firesc, vorbind despre un mediu ostil levitînd deasupra melodramei sau a implicaţiilor sociale.