1. Zodiac (r. David Fincher)
Pentru că este antiteza perfectă a thriller-ului morbid care l-a făcut pe Fincher unul dintre cei mai cool şi (obiect-de-)cult regizori contemporani - Se7en. Şi pentru că, în realismul lui feroce şi fără vreun compromis, e mai înspăimântător decât toate fanteziile scenaristice hollywoodiene cu criminali în serie psihopaţi de care se detaşează radical, refuzând, spre frustrarea unora, să joace după regulile şi poncifele lor. Magnifica radiografie obsedantă a unei obsesii devastatoare.
2. Flags of Our Fathers/ Letters from Iwo Jima (r. Clint Eastwood)
Indiferent de bucuria unora pentru Oscarul tardiv şi, în fapt, onorific acordat lui Martin Scorsese exact când îl merita mai puţin, de data asta adevăratul câştigător (şi mare regizor) a fost bătrânul Eastwood. Care a semnat, cu graţia clasică şi simplitatea ce îl caracterizează în ultimii ani, atât de străine de bubuielile îndopate cu efecte speciale şi simulacre computerizate la modă, o dublă formidabilă despre războiul americano-japonez din Pacific - arătând o dată cum nu s-a învăţat nimic şi dezintegrând fără fasoane mass-media şi propaganda (Flags of Our Fathers/ Steaguri pline de glorie). Ca să reuşească apoi cu Letters from Iwo Jima / Scrisori din Iwo Jima o altă performanţă egal-incredibilă: să demonstreze că e capabil să arate o cultură străină şi să îi pătrundă empatic, dar nesentimental mecanismele de funcţionare.
3. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu)
Pentru că a făcut să se vorbească, mai abitir ca în ultimii ani şi mai tare, despre filmul românesc. Dar dincolo de cohorta de premii şi nominalizări pe care unii au ajuns - oroare! - să le privească drept de la sine înţelese, pentru precizia maniacală a spunerii unei poveşti care să te ţină pe marginea scaunului, mai ceva ca un thriller şi să dea, tangenţial, şi un şut zdravăn nostalgiilor de ocazie după Epoca de Aur.
4. El laberinto del fauno (r. Guillermo Del Toro)
În avalanşa de fantezii idioate ale ultimilor ani, imaginarul gotic-romantic dar fără urmă de dulcegării ori trişuri facile al mexicanului Del Toro a fost o gură de aer proaspăt. Care nu s-a sfiit să amestece zborurile, uneori macabre, ale imaginaţiei cu atrocitatea cât se poate de reală - a războiului şi fascismului. Şi ne-a lăsat cu câteva imagini formidabile, în cap cu faunul cu ochi în palmă; şi cu lacrimi în ochi pentru hidoşenia unui trecut încă nedepăşit.
5. A Prairie Home Companion (r. Robert Altman)
Din păcate, ultimul film semnat de, poate, ultimul gigant al cinematografiei americane. Inevitabil, povestea muribundului şi vetustului show radiofonic devine, astfel, imposibil de citit altfel decât (şi) prin prisma unei despărţiri conştiente de lume. Din fericire, una caldă, amuzată, fără pic de încrâncenare, cu toată înţelepciunea, delicateţea şi umorul hâtru pe care doar bătrâneţea (fizică, nu mintal/spirituală!) ţi le poate aduce.
6. Gwoemul / The Host (r. Bong Joon-ho)
Coreeanul Joon-ho a livrat antidotul impecabil al tot mai formatatelor blockbustere made in US - cu un grup debil/ataşant care te face să râzi printre lacrimi sau să pufneşti printre hohote, reunit în căutarea cu final neaşteptat a unei copile răpite de dihania foarte vizibilă din titlu. Acţiune, (melo)dramă de familie, comedie, horror şi orice v-aţi mai putea imagina. Bine adunate şi ţinute în mână de un regizor pentru care gen e doar un cuvânt oarecare.
7. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (r. Andrew Dominik)
Am zis-o, cel mai frumos şi poetic film al lui 2007. Şi unul dintre cele mai triste. Pentru formidabila distribuţie, în cap cu tandemul Brad Pitt-Casey Affleck, pentru aerul mitologic şi arhetipal respirat de fiecare moment al acestei meditaţii amare şi hiper-lucide pe tema (din nou) obsesiei celebrităţii şi gloriei cu orice preţ.
8. The Prestige (r. Christopher Nolan)
Trecut cu vederea sau minimalizat, proiectul lui Nolan dintre două Batman-uri merită remarcat pentru scenariul impecabil - tras, e drept, dintr-o carte (şi nu una de duzină!) -, pentru inimitabila lovitură de geniu a distribuirii cameleonicului David Bowie ca Tesla şi, mai ales, pentru rigoarea cu care panoramează şi decojeşte o obsesie (iar!) macabră şi auto-devoratoare.
9. American Gangster (r. Ridley Scott)
Acum, când versiunea pare-se definitivă şi restaurată a capodoperei Blade Runner circulă prin cinematografele din Europa (nu şi la noi...), ar merita salutat cel mai bun moment al lui Sir Ridley cam de la acele vremuri de glorie încoace - o saga dură, crud/stilată, de grandoarea epică specifică, ancorată de incredibila poveste adevărată care a inspirat-o şi de un duel actoricesc de zile mari - din care, în răspăr faţă de majoritate, continuu să cred că învingătorul e Russell Crowe.
10. Hot Fuzz! (r. Edgar Wright)
Comedia anului, în mod detaşat! Şi de n-ar fi fost toate cele de mai sus, zău dacă n-ar fi obţinut o poziţie chiar mai sus în acest clasament. Oricum, fantasma rural-britanică a duo-ului Wright/Pegg, cel care ne-a dat revelaţia Shaun of the Dead, cu parfum de policier-uri, thrillere şaptezeciste şi ecouri ironice din cel mai josnice machisme de peste ocean a fost, clar, delirul şi deliciul cinefil al lui 2007.