2007 pe scurt

Precum Iulia, iată filmele (străine) pe care le iau/nu le iau din 2007... Alfabetic:


Filmele pe care le iau

A Prairie Home Companion

Ultimul radio show / A Prairie Home Companion este un film "coral", în care intră şi ies din scenă Meryl Streep, Lily Tomlin, Virginia Madsen, Kevin Kline, Woody Harrelson, John C. Reilly, Lindsay Lohan şi Tommy Lee Jones. Între "intră" şi "ies" mai şi cîntă: filmul este un omagiu adus de marele maestru unui show de radio ("A Prairie Home Companion") făcut, timp de zeci de ani, de Garrison Keillor - care apare în propriul rol şi care a scris şi scenariul. Probabil că nimeni nu se aştepta ca Altman - un mizantrop maliţios care punea sub fiecare bun sentiment tone de dinamită - să facă acest film, în care se cîntă country şi care împacă şi bunii, şi răii, şi mediocrii sub un cer al iubirii şi iertării. Toţi "trec testul", dar unii trebuie să se ducă să moară un pic... Viaţa e vis - şi poate un fel de show. Iar Altman îl face minunat, parcă dorind să ne spună: Îmi pare rău că trebuie să plec, dar mi-am făcut treaba, noapte bună!


AzulOscuroCasiNegro

AzulOscuroCasiNegro este debutul unui spaniol, Daniel Sanchez-Arevalo, despre care s-a spus că ar fi "noul Almodovar". Şi chiar e! Povestea nu-i chiar atît de sucită ca la acesta, dar are cîteva idei care nu i-ar fi displăcut maestrului - cum ar fi faptul că fratele unui puşcăriaş trebuie să se culce cu iubita acestuia ca s-o lase însărcinată pentru că acela e steril, sau că cel mai bun prieten al său îl spionează pe taică-su cînd se duce la masor şi descoperă că e gay... aşa că merge şi el la masor! Filmul (un fel de comedie romantică bine tăvălită prin sex) are stil, are vervă şi are panaş, iar pentru cei care s-au săturat de Hollywood şi vor chestii mai îndrăzneţe este alegerea perfectă.


Babel

Babel este asemeni unui turn pe care camera de filmat îl scotoceşte etaj cu etaj, sărind de la o poveste la alta în funcţie de momente dramatice similare. Iñárritu şi Arriaga nu ies din sfera problematicii lor din filmele anterioare, dar au mărit miza. Ceea ce era "simplă" dramă personală capătă un impact global. În acelaşi timp, autorii rămîn fideli unui cinematograf care solicită din plin atenţia - şi inteligenţa - spectatorilor: publicul este chemat să completeze poveştile stabilind legături între ele, desluşind ceea ce este cu adevărat semnificativ. Un cinema care nu menajează ochiul leneş şi care impune prin forţă şi intensitate. Pentru cine aşteaptă de la cinema altceva decît emoţii facile, satisfacţia este garantată.


El laberinto del fauno

Fascinaţia filmului vine din imaginile "marca del Toro", care duc visul buñuelian în inima labirintului numit Istorie, găsind acolo oglinda lui perfectă: Psihanaliza. Scenariul elucidează o parte din mister, dar misterul cel mai frumos, dur şi durabil este filmul însuşi - cu miraculoasele sale întrepătrunderi de planuri, cu dezinvoltura trecerilor de la un "etaj" (mitologic) la altul (domestic) şi cu "răsfoirea" calculată şi nu mai puţin surprinzătoare a imaginilor sale vrăjite, ca o carte pufoasă şi mişcătoare. El laberinto del fauno rămîne un film obligatoriu pentru cinefili, la care şi un spectator obişnuit poate găsi "entertainment" de calitate.


Hairspray

S-ar putea ca Hairspray (regizat de Adam Shankman, care e şi coregraf) să fie cel mai bun film pe probleme rasiale din istoria cinematografului american, şi asta dintr- un motiv simplu: mişcarea de revendicare a drepturilor minorităţii de culoare este pusă pe muzică, iar muzica înseamnă, pentru orice negru, să se mişte WOW! pe ritmul ei. În orice caz, este cel mai amuzant şi antrenant: John Travolta cîntă şi dansează împreună cu "soţul" său, Christopher Walken, într-o scenă de antologie şi, la sfîrşit, îşi adjudecă ringul de dans făcînd ce ştie mai bine: să dea din şolduri.Sfatul meu: luaţi-vă prietenul, prietena, prietenii şi mergeţi să vedeţi Hairspray! Veţi ieşi fericiţi.


Interview

Dacă ar fi fost ceva mai înfipt, Buscemi ar fi trebuit să-şi intituleze acest - al treilea - lungmetraj al său Steve Buscemi's Interview: pentru a-l distinge de originalul realizat (în 2003) de Theo Van Gogh şi pentru că, oricît de remake/omagiu ar fi, această versiune a lui este mai bună.

Filmul este "strîns", economic, scoţînd efecte percutante din spaţiul (acelaşi) în care se desfăşoară şi din recursul la imaginea video. Pingpongul replicilor face găuri la fel ca gloanţele, iar Buscemi (cu faţa lui de gumilastic, gata oricînd să se întoarcă pe dos ca-ntr-un morphing) şi Sienna Miller (a cărei frumuseţe este încă şi mai bine servită, aici, de o autentică inteligenţă) sînt impecabili.


La Môme / La vie en rose

Marion Cotillard dă totul în rolul cîntăreţei Edith Piaf din La vie en rose - una din cele mai emoţionante reconstituiri biografice văzute în ultimul timp.Filmul este unul clasic, deşi viaţa lui Piaf (care numai "roz" nu a fost!) nu e povestită ca la carte de la A la Z: începe aproape de final, se-ntoarce în copilăria cîntăreţei (dusă de colo-colo, ca o valiză, de o mamă alcoolică şi un tată circar de stradă ce-o lasă într-o casă de toleranţă, unde a învăţat - ei da, chiar acolo! - rugăciunea şi a simţit căldura unui cămin), apoi curge cumva linear înspre sfîrşit.Toate interpretările sînt superlative, dar Cotillard arde pur şi simplu. Nu o rataţi!


Little Miss Sunshine

Regizat de un cuplu debutant, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, Little Miss Sunshine e genul acela de film la care te mai duci o dată, trăgînd de mînecă rudele, prietenii sau vecinii. Şi totuşi, nu este deloc divertismentul hollywoodian la care v-aţi putea gîndi; ba chiar, dimpotrivă! Ceea ce reuşeşte de minune LMS este să ia formula filmului hollywoodian de succes şi să-i sucească gîtul încet, repetat şi sigur. Pînă la urmă, eşecul nu e un lucru tocmai rău - pare să spună filmul acesta; important e să nu-ţi ratezi viaţa.


Notes on a Scandal

Dacă vrem să vedem neapărat în Notes on a Scandal o poveste numai bună de vîndut tabloide - ei bine, avem şi aşa ceva. Din fericire, este mai mult. Este, în primul rînd, o poveste tristă şi disperată despre nevoia de afecţiune. Titlul filmului ar mai fi putut fi "Singurătatea naşte monştri". Filmul însuşi este o combinaţie de Fatal Attractions şi Legături bolnăvicioase made in England. Nu te plictiseşti o secundă, dar premiul I cu coroniţă merge fără drept de apel către cele două actriţe prodigioase, care transformă mizeria omenească într-un spectacol la care îţi vine să strigi "Bis!" OK, nu e foarte frumos ce se-ntîmplă; dar cine a pretins că natura umană e ceva frumos?!


Paris, je t'aime

Există 18 răspunsuri, acum toate într-un singur film: Paris, je t'aime. Un film în scheciuri, cum nu prea se mai fac (erau în vogă prin anii '60), şi care adună cîţiva dintre cei mai interesanţi cineaşti actuali: Fraţii Coen, Wes Craven, Alfonso Cuaron, Alexander Payne, Gus Van Sant, Walter Salles etc. Paris, je t'aime are toate ingredientele ca să fie gustat de publicul acela grăbit care frecventează mall-urile (mai multe poveşti, mai multe staruri, mai multe stiluri), după cum are tot ce-i trebuie (panaş, pedigree...) ca să fie prizat de cinefili.


The Queen

Dincolo de interpretarea de Oscar a lui Mirren, lucrul cel mai bun din The Queen este scenariul inteligent al lui Peter Morgan. Marea ironie este această trecere a poporului la stadiul de public: pentru a supravieţui ca Instituţie, regina trebuie să împrumute principala armă de seducţie a Lady-ei moarte: "slujba" la televizor! Şi o face - dar decent, fără lacrimă şi fără blabla.Regia lui Stephen Frears imită cumva estetica filmelor de televiziune. În fond, "despre asta" e vorba în film: felul în care Istoria a ajuns să se facă la televizor.


The Simpsons Movie

Dacă toate serialele secolului XX ar dispărea dintr-odată (din motive de bombă atomică sau teoria relativităţii) şi ar rămîne doar Simpsonii şi Seinfeld, ar fi suficient pentru a "recompune" secolul în tot ce are mai comic şi mai devastator. Simpsonii - Filmul (cred că Filmu' cu Simpsonii ar fi fost un titlu mai potrivit) nu este dezvoltarea unui episod deja existent şi nici nu combină mai multe episoade pînă la dimensiunile unui lungmetraj; este chiar o poveste scrisă special pentru marele ecran. Prostia e toxică, pentru că te face să rîzi; dar rîsul este şi antidotul la ea, pentru că te face mai deştept. În fond - cum spunea cineva -, totul e relativ: "Homer Sweet Homer".



Filmele pe care le las

Because I Said So

Because I Said So / Aşa vreau eu! e genul de filmuleţ care-şi zice "comedie romantică". Ideea despre comedie a lui Because I Said So este următoarea: se ia una bucată fată butucănoasă (Mandy Moore) şi se pune să rîdă. Fata Butucănoasă rîde ca un porc cu rîtul în troacă. Să vă mai spun că Fata Butucănoasă a rămas nemăritată, deşi cele două surori ale ei au deja căsnicii stabile? V-aţi prins.

A doua idee despre comedie este că mama (Diane Keaton) dă un anunţ la "Matrimoniale" şi se-ntîlneşte cu pretendenţii... Aceştia sînt ca un casting pentru monştri şi ciudaţi - nu lipsesc de la apel decît Omul-elefant şi E.T. Evident că mama - care umblă numai în rochii cu picăţele - vede negru (uni) în faţa ochilor şi zice pas.Sfatul meu: dacă nu vă plac picăţelele, nu vă duceţi la filmul ăsta.


Fall Down Dead

Din seria de filme cu "ise" în titlu (I se spunea Buldozerul, I se spunea Zodiac) vine, astăzi, Fall Down Dead / Se credea un Picasso - o damblageală de film care ar fi trebuit să ajungă direct pe casetă video, iar de acolo direct în coş. Această catastrofă este semnată de un "regizor" (Jon Keeyes se numeşte) care a reuşit să scoată ce e mai prost din cei care joacă. Aproape că nu-ţi vine să crezi că David Carradine a fost Bill în Kill Bill: Vol 2! E totuşi o "performanţă"...


Letters from Iwo Jima

Aşa cum Mel Gibson, cu care seamănă (ambii, actori de filme de acţiune convertiţi la regie), a făcut filme vorbite în aramaică, latină şi mayaşă, Clint Eastwood şi-a permis luxul de a face un film vorbit în japoneză.Eastwood rămîne prizonierul fericit al unei idei despre cinema ca poveste ilustrată. Ideea că "toţi sîntem la fel" este ceea ce spune şi Babel; dar diferenţa dintre acesta şi Scrisori din Iwo Jima este ca aceea dintre un peisaj viu şi complex şi o carte poştală: amîndouă "arată" acelaşi lucru, dar primul este în mişcare (şi, tocmai de aceea, mişcător), în vreme ce al doilea nu este decît ilustraţia (încremenită şi corectă) a unui mesaj: "Războiul e rău!" Ca să afli atîta lucru, nu e nevoie să te duci la cinema...


88 Minutes

88 Minutes e o salată sleită de reţete şi de situaţii şi personaje deja văzute. Crime-în-serie! Femei periculoase! Traume! Paranoia! La atîta aglomeraţie de clişee pe minut, te-ntrebi cum naiba i-a luat lui Pacino un film întreg să-şi dea seama ce şi cum... Probabil că a citit doar ultima pagină din scenariu: acolo nu i se explica de ce pricepe atît de greu.Pe psihiatru' lu' Pacino îl cheamă Jack Gramm. De unde şi-ndemnul: "Hit the road, Jack!" Mai aleargă, fă o tură şi lasă-ne.


The Painted Veil

Povestea în sine (scrisă de Maugham în 1925) este mult mai bună decît filmul lui Curran. Pînă la un punct, ea seamănă cu aceea din The Sheltering Sky - romanul lui Paul Bowles ecranizat de Bertolucci. Dar ceea ce, acolo, se deschidea înspre mister cu un simţ foarte modern al spaimei de ce este "Dincolo" se închide, aici, în simplă epifanie conjugală. De fapt, Walter şi Kitty sînt mai puţin sofisticaţi ca Port şi Kit, iar filmul le seamănă.


Zodiac

Cei cărora le-a plăcut filmul vorbesc despre "cancer informaţional", "deconstrucţia thriller-ului" şi alte blablauri (oare chiar e nevoie să filmezi toate astea? Nu; e preferabil să scrii o carte!). Alţii, mai slabi de doxă, laudă - bătrîneşte - "mizanscena", "jocul actorilor", "imaginea". Ok-ok, toate sînt mişto. Dar, hello, cine se aştepta de la un film american - şi-ncă unul de David Fincher! - să o dea în bară la aceste categorii!? Problema e că scenariul iroseşte toate lucrurile bune dintr-o profund greşită idee despre ce ar trebui să fie o poveste de pus pe ecran. Povestea din Zodiac nu era de pus pe ecran (poate, într-un documentar). Dacă eşti american, şi deci cunoşti faptele, nu mai există niciun suspans. Dacă nu eşti (cazul nostru), tot nu există suspans pentru că dl Fincher a decis să-şi dea foc la valize făcînd un fel de Se7en pentru sociologi... Poate că ei, într-adevăr, pot găsi lucruri interesante în Zodiac. Sociologi din toate ţările, uniţi-vă: filmul lui Fincher vă aşteaptă în săli!