În fiecare zi, în Statele Unite, se semnalează (nu ştiu câte) cazuri de "anesthetic awareness", în care câte un pacient supus unei intervenţii chirurgicale sub anestezie totală rămâne lucid şi senzitiv, deşi paralizat, fiind astfel constrâns să vadă, să audă şi, mai ales, să simtă tot ce se întâmplă în timpul operaţiei. (Scrie în pregenericul filmului.)
Da' staţi aşa! Că pacientul nostru (adică cel din film), nu e un pacient ca oricare altul. E un tânăr magnat bogat şi cinstit (Hayden Christensen), moştenitor al unui mare imperiu financiar, căruia cei bun prieten, medic chirurg, îi face un transplant de inimă.
Da' staţi aşa! Că doctorul (Terrence Howard), mama lui, e o târtiţă, care vrea să-l omoare-n timpul operaţiei şi să-i ia o halcă din avere - chestie pe care, fatalmente, pacientul nostru o va constata cu stupoare, din semianestezia-i, căci...
Căci staţi aşa! Căci toată echipa de medici şi asistenţi (minus anestezistul, care ba iese, ba intră, ba iese, ba intră - adică meserie, tată!) sunt vorbiţi, şi vor împărţi moştenirea frăţeşte (sau poate o vor juca la barbut).
Da' staţi aşa! Că din monstruoasa coaliţie face parte, să vezi şi să nu crezi, şi iubita-logodnica-nevasta (Jessica Alba) - s-au căsătorit intempestiv în noaptea trecută - care şi ea circulă prin sala de operaţie ca pe bulevard, ba chiar pregăteşte cu mânuţele ei injecţia care va face ca inima grefată să fie respinsă (fără mănuşi, fără nimic, ca să-i poată lua poliţia amprentele de pe seringă).
Da' staţi aşa! Că mama (Lena Olin) - care, ca orice mamă, n-o putea suferi pe zdreanţa aia, ba chiar şi doctorul îi puţea, şi tot zicea: "Puiu' mami, nu şi nu!" - deci mămica asta eroină, când află, bagă-n ea un flacon de tranchilizante, pornind spre lumea cealaltă, taman bine să i se poată recolta inima şi dona odorului, care aştepta pe by-pass, sub anestezia care nu era tocmai anestezie.
Da' staţi aşa! Că-n timp ce el, deja c-un picior în moarte clinică, se-ntreba: "Ce fac? Mor, nu mor...?" vine mami (în drum spre au delà) şi-i zice: "Nu, fătul meu, uite ce-are mama pentru tine, un cord frumos, sănătos, ceas - hai şi mai trăieşte puţin!"
Da' staţi aşa! Căci cu acest prilej, mamiţa-i mai zice una: că tatiţa (Sam Robards), de la care-a moştenit el miliardele, n-a căzut pe scară accidental, că era toxicoman, şi-i venise criza şi voia să facă moarte de om, aşa că l-a pălit ea c-un toroipan, şi pe urma l-a dat de-a dura pe trepte.
Da' staţi aşa! Că muica, înainte s-o facă pe-aia nefăcută, îşi sunase un prieten (Arliss Howard), mare chirurg, care peste un an urma să fie Ministrul Sănătăţii (un fel de Cinteză al lor), şi el vine şi ia problema-n mână şi face transplantul şi-l salvează pe băiet, în timp ce poliţia-i aleargă prin spital pe netrebnici şi-i arestuieşte rând pe rând, terminând tomnai cu fleoarţa aia de muiere hubbycidă, căreia-i pune piştoala la tâmplă taman când inima de mamă, instalată-n thorax de fiu, începe să facă beep!... beep!... beep!...
Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat... dacă emoţiunea mă cuprinde aşa de tare... în acest final de scenariu sinucigaş, probă vie de cum nu se scrie un film. În primul şi-n primul rând, se încarcă succesiv de noi şi noi ploturi - complicând până dincolo de suprasaturaţie conflictul central după formula: "dacă...? dar dacă...? şi dacă...? apoi dacă...? iar dacă, pe lângă toate astea...?" Nu mai zic şi că-s dezlânate, nu se leagă neam - principala greşeală fiind că toată povestea cu luciditatea anestezică nu determină nimic - da' nimic! - din mersul lucrurilor; doar că el aude ce se-ntâmplă, şi se oripilează (apropo: nu doar aude, ci şi vede - chestie total pe-din-afară, că avea ochii lipiţi cu scoci chirurgical; deci, metapsihicul începea să funcţioneze încă dinainte de-a deveni treaba pe muritelea). Asemenea cascadoria aia paranormală - care n-are alt rost decât ca băiatul să ştie, după operaţie (şi după genericul final) că ta-su se droga - neplăcut, da' ne doare fix în pix, la nivel atât uman, cât şi dramaturgic. La fel de aiuristice sunt şi implicarea consoartei, şi apariţia bătrânului medic erou care saves the day - oricât, pe final, ni s-ar băga cu ghiotura pe nas tot felul de flash-back-uri agathachristice, vezi-Doamne prin câte replici şi detalii se dăduseră de gol conspiratorii pe parcurs. Plus admirabila, sublima putem zice, veridicitate spitalicească, potrivit căreia marelui baştan i se transplantează cordul în condiţii sută la sută similare cu ale castrării unei mâţe tigrate în cabinetul veterinar de la Valea Lungă (unde-mi duc eu căţelele la vaccin).
Dar cu atât mai interesant e că ăl de comise zama asta lungă şi necondimentată, în care har să mai găseşti câte un os domnesc, e unul şi acelaşi cu făcătorul regiei - Joby Harold chemându-l pe el. E primul lui film, şi să sperăm că şi ultimul. N-are pic de simţ narativ, târâie pelteaua monoton şi sec, şi-n schimb bagă figuri de stil à la Alexa Visarion în Năpasta (filmul), unde Duţu Găitan (Dumitru mort) tot apărea şi se uita adânc la Dorina Lazăr şi Cornel Dumitraş, în timp ce dospea drama. Aici, Hayden Christensen (pacientul treaz) se dedublează, şi tot umblă printre operatori, holbându-se la ei cum vor să-l criminalizeze. Reacţiile lui în timp ce-l doare operaţia, voit sfâşietoare, nu reuşesc să fie decât false şi groteşti - culminând cu răgetul de fiară înjunghiată, când îi smulg ăia inima din piept (la propriu). Hayden, săracu', nu convinge de nici o culoare - cât despre Jessica, Terrence şi Lena, ei dau tot timpul senzaţia că habar n-au cum au ajuns acolo.
Imaginea? Plată.
Montajul? Corect.
Muzica? Nu mai ştiu.
În rest? Nimic. Nici măcar tăcere.
10 ianuarie, 2007, h. 08:00-09:01
Bucureşti, România