The Boss of It All al lui Lars von Trier chiar este o comedie, deşi seamănă cu Aşteptîndu-l pe Gambini într-un birou.
"O comedie de Lars von Trier" sună destul de mult ca o glumă - cu toate că, sub kilograme de anxietăţi, cineastul danez a dovedit că are şi cîteva grame de umor. Dar The Boss of It All / Şeful şefilor este probabil cea mai bună glumă a sa (dacă nu ne gîndim la "Manifestul Dogma" însuşi ca o glumă...): pentru a o filma, danezul a apăsat - pur şi simplu - butonul unui aparat numit Automavision şi a lăsat computerul să facă mai toată treaba.
Pentru un maniac al controlului, cum e von Trier, trebuie să fi fost o terapie. "Viaţa este ca un film Dogma", spune un personaj la un moment dat; "nu auzi prea bine ce se spune, dar cuvintele sînt importante." (dacă ştiţi care-i treaba cu Dogma, aici veţi rîde) Idem în Şeful şefilor: nu doar că mai toată povestea se face "din vorbe", dar cîteva din cele mai bune gaguri ale sale trimit la cîţiva eroi literari: "idiotul" Ibsen, suedezul Strindberg şi fictivul Gambini (fără naţionalitate precisă).
Comedia lui Lars von Trier pare un fel de A fost sau n-a fost? (50% filmat într-un studio TV) pe care excentricul danez a simţit nevoia s-o facă încă şi mai minimalist decît Idioţii din 1998: practic, 90% din poveste se petrece într-un imobil de birouri, cu cîteva scurte incursiuni pe "teritoriu neutru" (o curte, un carusel, un zoo). Personajul principal este un actor şomer, Kristoffer (Jens Albinus, genial), care este angajat de patronul unei firme de IT pentru a se da drept Svend, "bossul cel mare", ferindu-l pe acesta de antipatia personalului. Von Trier scoate efecte comice devastatoare dintr-o simplă grimasă, frază sau detaliu scenografic, dar atenţie: nu este genul de comedie clasică, la patru ace, cu reţeta la butonieră! Danezul se joacă - uneori inspirat, alteori nu, dar întotdeauna surprinzător - cu însăşi ideea de "comedie", arătîndu-ne cum se face şi din ce (= din nimic). Iar la sfîrşit, povestitorul din off (von Trier însuşi) revine pentru a trage concluziile: "Dacă asta aţi vrut, aţi primit ce meritaţi!" Von Trier n-a fost niciodată un drăgălaş.
Că filmuleţul acesta - făcut parcă într-o pauză de filmare a ceva mai "serios" - funcţionează neaşteptat de bine este graţie, fireşte, vervei diabolice a lui von Trier, care poate servi o (falsă) fabulă morală pe tava unei (adevărate) comedii. Căci chiar este o comedie, deşi seamănă cu "Aşteptîndu-l pe Gambini" într-un birou.