Un şef pierdut - The Boss of It All

Atât de bine statornicită e reputaţia lui Lars von Trier de demolator a liniştii sufleteşti a spectatorilor încât atunci când se hotărăşte să-şi ia un moment de respiro, se crede probabil ameninţat de pericolul de a nu fi crezut, considerând necesar să ne avertizeze: nu, de data aceasta - contrar obişnuinţei şi aşteptărilor - nu va fi vorba de predici răscolitoare ori suferinţe greu de îndurat; va urma o comedie! După cum era şi firesc, reputaţia de manipulator-şef a rămas intactă: pe lângă scena de început în care ne anunţă acest lucru, mai are alte două intervenţii pe parcursul filmului, pentru a ne arăta clar cine trage sforile acolo. Atâta doar că de data aceasta nu e singurul in charge. Şi nici în privinţa predicilor lucrurile nu sunt chiar atât de inocente: pornind de la o glumă, filmul e o satiră a relaţiilor de putere dintr-o companie, şi, pornind de la negocierile dintre reprezentanţii danezi ai firmei şi cumpărătorii ei islandezi, a raporturilor frustrate dintre cele două naţiuni. Gluma îl are în centru pe Kristoffer, un actor şomer care primeşte rolul de şef de la Ravn, adevăratul conducător al firmei. Acesta, din laşitate şi perfidie, a inventat un personaj în capul căruia să se spargă toate frustrările şi neînţelegerile din firmă. E pentru prima data când angajaţii îl văd în carne şi oase pe aşa-zisul director, iar din interacţiunea cu el se naşte un şir interminabil de farse şi momente jenante pentru falsul lider care se dedică trup şi suflet rolului său. Descoperă cu stupoare că fiecare din cei şase angajaţi are o imagine diferită asupra lui, pornind de la detaliile şi minciunile inventate de-a lungul timpului de Ravn.

Confuzia care domneşte în atmosfera de lucru e aproape halucinantă iar dialogurile aparent cifrate dintre personaje lasă puţină cale de înţelegere asupra resorturilor acestei culturi organizaţionale. Bunăoară, ştim că firma aceasta activează în domeniul IT, dar putem fi aproape siguri că nici Kristoffer, nici angajaţii n-ar putea să spună concret ce anume face.

Pe de o parte, Ravn şi-a calculat mişcările mânat de dorinţa de a câştiga totul de pe spinarea unor angajaţi pierduţi în ceaţă (vrea să vândă firma ridicată cu banii acestora şi totodată să-i concedieze fără a le returna nici un sfanţ din investiţiile lor), pe de altă parte Kristoffer e un rătăcit naiv care-şi tratează rolul cu un entuziasm exagerat, iar deasupra tuturor se află Lars von Trier care trage de ei după bunul plac, controlul său făcând şi mai rece atmosfera filmului. Dar cel mai simpatic dintre toţi rămâne actorul: cu risipa lui dezarmantă de energie, împiedicat mereu în situaţii jenante şi neînţelegeri penibile, e singurul sincer şi onest în intenţiile lui, chiar dacă uşor ridicole.