Noul film al lui Lars von Trier, Direktøren for det hele / Şeful şefilor, se prezintă ca un sitcom inofensiv despre viaţa de firmă. Firma respectivă este una daneză şi urmează să fie cumpărată de o firmă islandeză. Cum "marele şef" nu e disponibil pentru a semna documentele, unul dintre amploaiaţi, Ravn (Peter Gantzler), angajează un prieten actor, Kristoffer (Jens Albinus), ca să le semneze în locul lui. În realitate, "marele şef" nici nu există. Firma a fost condusă dintotdeauna de Ravn, dar acesta şi-a lăsat subalternii să creadă că e şi el tot un simplu angajat care, la fel ca ei, execută ordinele unui şef absent, stabilit în America. Dînd mereu vina pe acest şef absent, Ravn şi-a bătut joc de angajaţi în fel şi chip: pe unul l-a împins la sinucidere (concediindu-l în mod arbitrar), pe altul, cetăţean străin şi nevorbitor de daneză, l-a împiedicat să înveţe limba, pe toţi i-a muncit pînă la epuizare. Şi acum se pregăteşte să-i lase pe drumuri.
Cu alte cuvinte, sub masca sitcomului inofensiv despre viaţa de firmă se ascunde o comedie alegorică despre putere. Principala preocupare a lui von Trier, aici, ca şi-n Dogville, pare a fi aceea de a demonstra o teoremă-şoc despre natura umană. Teorema din Dogville era ceva de genul ăsta: dacă o comunitate va avea la mîna ei o persoană perfect victimizabilă - întru totul neajutorată, întru totul neştiută, întru totul dependentă de mila străinilor -, comunitatea respectivă o va victimiza negreşit. Teorema de-aici ar suna cam aşa: dacă-i faci pe nişte oameni să creadă că toate porcăriile pe care le suportă sînt dictate de la distanţă de o autoritate invizibilă, îi poţi face să-ţi suporte orice porcărie. Diferenţa e, desigur, că demonstraţia de-aici e ţinută într-un registru comic, pe cînd cea din Dogville era ţinută într-un registru dramatic.
Asemănarea e că nici una, nici alta nu sînt convingătoare din punct de vedere dramatic. Personajele ambelor filme au ceva din platitudinea tablei pe care cineva scrie cu creta o ecuaţie; sînt mai mult nişte cifre pe care von Trier le mînăreşte aşa cum vrea el. Dogville te fascinează prin martirizarea metodică a lui Nicole Kidman şi printr-o epurare scenografică ostentativă (un oraş evocat cu ajutorul cîtorva obiecte împrăştiate într-un studio), care îţi poate induce senzaţia că ceea ce vezi e un adevăr esenţializat. Dar ceea ce iei drept adevăr esenţializat poate fi şi un neadevăr contemplat într-o stare de hipnoză; dacă ieşi puţin din starea asta, rişti să realizezi că martirizarea metodică a unei femei e un spectacol de un gust îndoielnic, pe care von Trier îl pune în scenă cam des şi pe care de data asta îl justifică mobilizînd nişte noţiuni, la rîndul lor dubioase, de psihologia grupului.
Psihologia din Şeful şefilor mi se pare la fel de dubioasă, dar măcar lipsesc femeile martirizate şi, fiind o comedie, filmul ăsta se acoperă mai bine: e cam aiurea ca angajaţii să-l ierte pe "marele şef" pentru toate păcatele lui în secunda în care acesta le spune că, de fapt, şi el e la ordinele unui şef mai mare, dar nu-i nimic, se poate spune că filmul e o comedie absurdă; e cu atît mai aiurea ca angajaţii să-l ierte la fel de uşor şi pe colegul lor cel diabolic, dar probabil că momentul e o parodie la finalurile fericite ale sitcomurilor americane. Întrebarea e cît de comice sînt toate acestea. Răspunsul e: nu foarte. Trăsnelile de sitcom ale diferiţilor angajaţi (unul vrea mereu să fie luat în braţe, altul sare tot timpul la bătaie) sînt destul de amuzante, ca şi situaţiile clasice de farsă (momentul în care "marele şef" o găseşte pe nevastă-sa la el în birou, unde se aştepta să-şi găsească amanta), dar, în cea mai mare parte a timpului, filmul e mai curînd excentric. Deci nu e nici foarte comic, nici foarte adevărat. Nu cred că von Trier iubeşte comedia şi n-am crezut niciodată că-l interesează să spună adevărul despre natura umană. Ce-l interesează pe el este să-şi facă reclamă; geniul lui a fost întotdeauna acela de a vinde ideea că e un geniu. Scamatoria lui publicitară din Şeful şefilor a fost să filmeze totul cu o cameră operată nu de un om, ci de un computer (care modifica la întîmplare cadrajul). Tehnica asta de filmare se potriveşte, desigur, cu povestea: o poveste despre nişte oameni de firmă de care nimeni n-are grijă, creată pe un platou de care nimeni n-are grijă - deşi bineînţeles că von Trier a avut grijă ca lumea să afle de interesantul lui experiment. Dar experimentul nu e atît de interesant; e doar "interesant". Multiplică posibilele chei de lectură ("marele şef" poate fi nu numai Dumnezeu, ci şi Regizorul) şi, implicit, numărul de ore pe care le poţi petrece discutînd filmul, dar asta nu înseamnă că-ţi dă mai mult de citit.