Lucian Pintilie: Şi bucuria, şi suferinţa pe care le produc sunt foarte asemănătoare

Astfel, tocmai acum cînd se pregăteşte să-şi serbeze cea de-a 70-a aniversare, Lucian Pintilie vine cu o operă de mare puritate, limitată la esenţial şi de o stupefiantă densitate. Cu această povestire intimistă - un surprinzător duel între un bătrîn colonel la pensie şi un tiran refulat -, el face un rechizitoriu teribil ansamblului sistemului socio-economic românesc. Ca şi în Balanţa, realizat imediat după căderea comunismului, cineastul amestecă burlesc şi tragic, împingînd îndrăzneala pînă la amestecarea unor situaţii a priori de neîmpăcat. Şi totuşi Pintilie reuşeşte constant să lase emoţia să izvorască; o imagine scurtă, parcă filmată pe furate, spune multe despre drama care loveşte unul dintre protagonişti. Film în acelaşi timp politic şi metafizic, gîndire impresionantă despre moartea şi sfîrşitul unei lumi, Niki şi Flo este, fără îndoială, cel mai frumos cadou pe care ni-l poate face realizatorul român. La mulţi ani, domnule Pintilie!"

Rareori un creator face cadou publicului său în acelaşi timp două opere: o carte şi un film. Este cazul regizorului Lucian Pintilie, al cărui film Niki Ardelean, colonel în rezervă, a încheiat recenta Gală a Filmului Românesc (cu aplauze, la care, din păcate, n-a putut asista şi echipa, din cauza numeroaselor evenimente petrecute concomitent) şi a cărui carte, Bricabrac, va apărea săptămîna viitoare la Editura Humanitas. Cartea este un adevărat eveniment, regizorul evocînd în peste 500 de pagini drumul său unic în teatrul şi filmul românesc, cu date memorabile de creaţie, dar şi cu nesfîrşitul război cu autorităţile vremurilor trecute, care n-au apus cu totul. De aceea, am început dialogul cu Lucian Pintilie cu o întrebare referitoare la bricabrac.

bricabrac este o carte pasionantă prin convingere, construcţie, stil, informaţie şi credinţă. Vi s-a părut mai dificil condeiul decît aparatul de filmat?
Mi s-au părut obiecte izbitor de asemănătoare. Şi bucuria, şi suferinţa pe care le produc sunt foarte asemănătoare. Dar ceea ce este cu totul nou, de cînd ordinatorul a interiorizat şi dematerializat imaginea, este uşurinţa cu care imaginea se reîntruchipează; ordinatorul a redat imaginii supleţea cuvîntului. Ultima fază a unui film e "o scriere laolaltă". Iar relaţia între creatori - o relaţie aproape erotică - de "intimacy". Memoria lor este o memorie comună - nu se comunică decît codat -, un surîs şi o transparenţă a sensurilor îi leagă. Aşa resimt eu această relaţie finală, aşa am impus-o şi aşa a ajuns să fie ea. Autoritarismul meu nu urmăreşte decît un singur lucru. Sentimentul că realizăm "o scriere laolaltă", condeiul sau aparatul de filmat este absolut acelaşi lucru.

Exploataţi fericit inspiraţia şi elaborarea detaliată a operei cinematografice. Ce vă atrage mai mult? Unde simţiţi acoperirea perfectă a gîndului cu elementul elaborat?
Aţi înţeles foarte bine. Montajul şi mixajul. Şi relaţia de prietenie care se creează în acest timp magic. Pauza de parizer şi cafea. Şi vodca de la urmă. Mai ales că ar putea să-mi fie interzisă. Un timp de...! Ce înseamnă un timp de...?

Repetabilitatea răului, neputinţa de a-l stopa reprezintă un laitmotiv în opera dumneavoastră filmică. Relevaţi totodată în personaje rezerve neepuizabile de căldură, candoare, nesupunere la rău. Este oare forma unui optimism ponderat de un prezent inerţial?
Mărturisesc că e o întrebare pe care nu o pricep foarte bine. Dar, oricum - puteam să vă dau un telefon, nu? -, mi-ar fi greu să răspund pentru că aş fi foarte inhibat. S-au scris sute şi sute de pagini pe tema convieţuirii burlescului şi tragicului în opera mea (deci nu numai în filme, ci şi în teatru). Cred pur şi simplu că aşa m-am născut, cu o viziune catastrofică şi o enormă sete de dragoste.

De la tînărul Horia Pătraşcu (din 1970) la tinerii de azi, Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, cum apreciaţi evoluţia scenariului?
Diferenţa dintre ei este enormă. Horia Pătraşcu a scris o nuvelă - absolut excepţională - din care eu am scris un scenariu, apoi am făcut un film. Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu au scris un scenariu excepţional, iar eu am făcut filmul pe care-l ştiţi. Meritul meu e că am fost de fiecare dată prezent la întîlniri fixate foarte evaziv. Nu există nici o evoluţie a scenariului, există multe istorii diferite.

De-a lungul timpului aţi avut proiecte minunate de ecranizări - Baltagul, Ciuleandra, Cum l-am trădat pe Pascal, Feţele tăcerii. Aţi relua astăzi unul din aceste proiecte? În ce condiţii? Dacă nu reluaţi un vechi proiect, ce urmează?
Dau tîrcoale, şi încă de mulţi ani, dar fără geniu, Idiotului. Este o operă care nu trebuie atinsă fără necesitate absolută. Uitaţi-vă acum şi la contracoperta bricabrac-ului (Lucian Pintilie şi Kristin Scott Thomas) - este evident o imagine despre obsesia mea "hinkfussiană". Şi începutul Reconstituirii (torturarea lui Mihăiţă) despre ce vorbeşte? Şi torturarea Maiei Morgenstern din Balanţa (scena duşului din filmul lui Gabriel Kossuth) despre ce vorbeşte? Aproape impudic despre o relaţie imaginară, o plăcere evidentă, dar şi un drum de Creaţie, muncă şi chin. Cine vrea să afle noutăţi despre un posibil viitor scenariu al meu să citească mărturisirea Pirandello din bricabrac. De ce nu ar putea Hinkfuss însuşi să povestească calvarul acestei reconstituiri?

Ce sfaturi aţi da tinerilor cineaşti de astăzi?
Se ia repede cafeaua care le este oferită în cadrul colocviului "Între speranţă şi realitate" (16,15-16,30 - pauză de cafea), să nu se mai întoarcă la partea a doua a colocviului, să suspende excursiile şi festivalurile internaţionale, să întrerupă vacanţele sălbatice, să înceapă imediat să lucreze, voi fi alături de ei, de cea mai mare parte a acestor tineri voi fi alături, aşa cum am mai fost, ei îşi amintesc foarte bine. Tinerii cineaşti sunt, din fericire, din nefericire, habar nu mai am, singura şansă a cinematografului românesc.

Peste puţin timp, spectatorii români vor vedea Niki şi Flo. "Cahiers de Cinéma" aprecia că este vorba de "imposibilitatea doliului cînd trecutul pare a nu mai termina să moară". Ce aţi putea adăuga pentru publicul dumneavoastră?
Domnule Stănculescu, dumneata ştii mai bine decît mine. Există două reviste de film în Franţa care sunt la cuţite de 40 de ani. Din cînd în cînd, îşi sărbătoresc cîte o intuiţie comună, scurtă împăcare. Deseori, prilejul acestei scurte împăcări îl produce un film de-al meu (Reconstituirea, Balanţa, iată acum e Niki şi Flo). Doresc să reproduceţi, dvs. m-aţi întărîtat, unul din articolele din "Positif", din seria care mi-a fost recent dedicată.

Puteţi să ne spuneţi ceva despre actori?
Da, cu condiţia să le transmiteţi cititorilor că nu este întrebarea dvs., ci o întrebare din interviul din "Positif", refăcut după nişte note pe care le-am regăsit.

Deci: Puteţi să ne spuneţi ceva despre actori?
Dacă acum aş fi victima unei crize cardiace... Nu, staţi să o iau altfel, dacă acum aş crăpa şi momentul trecerii ar fi ca un joc tîmpit de televiziune, cum va şi fi de altfel, şi aş fi întrebat: aţi avut o bucurie în trecerea asta a dumneavoastră prin viaţă? da, domnule, am avut. care? să-i regulez pe actori, să-i regulez şi să mă reguleze, şi din cînd în cînd să plîngem împreună, fireşte în momentele cele mai haioase, atenţie domnu' Pintilie, suntem în plin Kusturica, da, domnule, pe chestia asta sunt în plin Kusturica, la sfîrşitul vieţii sunt totuşi satisfăcut de felul în care mi-am condus actorii. Am început să mă interesez de ei de la vîrsta de 17 ani; cînd am intrat la Institutul de Teatru, aveam cu zece ani mai puţin decît ceilalţi. Am un singur talent incontestabil: cel de a găsi actori buni şi să lucrez cu ei. Este o plăcere care justifică munca de o viaţă întreagă. Este o plăcere pe care am avut-o întîi în teatru. Cînd am pus în scenă în teatre din Franţa, am avut, aproape totdeauna, mari actori, dintre care unii m-au trădat. În Statele Unite, am avut mai puţin noroc şi a trebuit să mă mulţumesc cu actori mijlocii, dar care nu degradau niciodată un spectacol. Cele mai bune spectacole de teatru le-am realizat în Statele Unite!

Bine, să ne întoarcem la actorii noştri, la film, la carte, să terminăm cu bricabrac, aşa cum am început, cu bricabrac (se scrie dintr-o bucată), cartea dvs. care apare pe 13 noiembrie la Humanitas.