Kickstartu' - adică "şutul de pornire", sau "manivela" - e excelent: încă de pe vignetele producătorilor, Warner Bros, Village Roadshow şi Weed Road/Overbrook Entertainment, se aud nişte voci de program TV, după care un fel de Oprah Winfrey + Larry King (April Grace) o intervievează pe o mare savantă, doctoriţa Krippen (Emma Thompson), care a modificat virusul pojarului spre a-l transforma într-un leac contra cancerului; secvenţa se încheie cu cuvintele: "So, you discovered the cure for cancer?" / "Yes... Yes, we did."
Brusc - trei ani mai târziu: un New York pustiu, mort, junglă urbană în care antilopele fostei grădini zoologice sunt vânate de lei, prin iarba ce creşte-n voie din crăpăturile asfaltului. Şi pe unde bântuie, la volanul unui Ford Mustang, un negru înarmat - Col. Dr. Robert Neville (Will Smith), cu un ciobănesc german, Sam (Kona) alături.
Prima parte a filmului trepidează dramatic, în jurul unui fior tragic profund. Un singur supravieţuitor, aşadar, în mijlocul unei metropole în descompunere. Nu-i lipseşte nimic - decât compania omenească. Prin magazinele de unde se autoserveşte cu cele trebuitoare, şi-a aşezat manechine de vitrină, în atitudini de clienţi şi vânzători, ca să aibă cu cine schimba o vorbă. Acasă, îşi pune mereu DVD-uri cu emisiuni de televiziune, actualităţi (vechi de trei ani), filme (Shrek, mai precis) în aceeaşi tentativă de a simula prezenţa unei lumi vii în jur. Periodic, transmite în eter apeluri la care nu-i răspunde nimeni, şi în fiecare zi, la amiază, aşteaptă pe un ponton. Uneori, practică lovituri de golf de pe ampenajul orizontal al unui avion militar. Iar seara se baricadează în casă, ferecându-şi uşile şi ferestrele cu obloane blindate şi zăvorâte, coboară în laboratorul din pivniţă şi continuă să caute antidotul acelui virus al iritantei rubeole, transformat în salvatorul omenirii, pentru a deveni prompt exterminatorul ei. Căci iluzoriul leac împotriva cancerului s-a dovedit a fi... şi călăul acestui film ce începuse atât de bine.
Ca să înţelegem ce şi cum, se cuvine să ne întoarcem în trecut, tocmai în anul 1954, când un scriitor S.F. respectabil, Richard Matheson, a publicat romanul I Am Legend, ecranizat în 1964 sub titlul The Last Man of Earth, cu Vincent Price, şi în 1971 ca The Omega Man, cu Charlton Heston. Aceluiaşi Matheson, genurile S.F., horror şi thriller îi mai datorează numeroase titluri de răsunet, inclusiv The Incredible Shrinking Man (1957), Duel (1971), plus diverse ecranizări după Poe şi episoade din Alfred Hitchcock Presents, Twilight Zone, Star Trek şi multe altele. Problema e că, dacă-n 1954 anumite motive ale genurilor S.F./horror/thriller erau încă originale şi proaspete, în jumătatea de secol trecute fix de-atunci şi până în prezent s-au petrecut câteva lucruri care, în interesul discuţiei de faţă, s-ar grupa în seriile cu... Living Dead (de la Romero, pe drumul sechelelor, până la cele mai recente spanacuri), Resident Evil, sau 28 (mai întâi Days, mai nou Weeks) Later, plus nenumăratele şi nenumărabilele pelicule cu zombii în care, indiferent din ce cauze şi în ce împrejurări, se întâmplă mereu acelaşi lucru: tot poporul din jurul personajelor principale se transformă în monştri canibali (uneori morţi, alteori vii, de regulă morţi-vii). Drept pentru care, tăiaţi-mă, omorâţi-mă, că nu văd nici ce s-ar mai putea scoate nou din chestia asta, nici ce rost ar avea s-o scoatem pe ea din nou de la naftalină, altfel decât ca să mai mulgem ceva bani de la publicul de duzină.
Drept pentru care, imediat ce-ncep să apară urâţii ăia urlători, care ziua vegetează şi doar după apusul soarelui se activează, filmul, care până atunci urcase atât de convingător şi incitant, o ia brusc înapoi în jos, ieftinindu-se iremediabil. Nu zic, secvenţele de acţiune sunt filmate dinamic şi profesionist - dar ce folos, când vedem iar, şi iar, şi iar acelaşi lucru? Până şi măcelărirea de zombii prin intrare-n ei ca-n brânză, produsă cu elicopteru-n 28 Weeks After şi cu camionul cu plug în Resident Evil: Extinction, se regăseşte şi aici, făptuită cu Ford Mustang-ul. În plus, inadvertenţe cu duiumul - se insistă pe faptul că respectivii tovarăşi nu mai au nimic omenesc în gândire, fiind complet abrutizaţi, reduşi la nivelul unor animale de turmă - dar continuă să umble îmbrăcaţi şi, mai ales, să meşterească ditamai capcana sofisticată, cu momeală (manechin adus din magazin), laţ şi maşină pe post de contragreutate - chestie de care nici chiar căţelele mele n-ar fi în stare, chit că ştiu să apese pe clanţă ca să deschidă uşa, şi nici măcar turbate nu-s.
La fel de neconvingătoare e escaladarea dramaturgică dinspre final, cu trimiterile ei la "destin" şi "providenţă", rămase doar la nivel declarativ şi suprapuse peste diverse coincidenţe cam greu acceptabile, în lipsa unei potenţări cu adevărat solide. Se reia şi motivul imunităţii personajului principal ca vector al descoperirii antidotului (de parcă n-am fi văzut acum două luni Invasion!), şi clişeul "salvării întregii omeniri" (doar Bruce Willis mai lipsea de-aici), şi poncifele deznodământului stas în care toate se potrivesc la secundă. Aşa că, în ultimă instanţă, nu facem decât să ridicăm din umeri, amintindu-ne cu jind de prima jumătate de oră, în care nu tu zombi turbaţi, nu tu răgete, nu tu antidoturi miraculoase - doar Will Smith, singur cu câinele lui, (supra)vieţuind prin oraşul devastat. În acele secvenţe, Francis Lawrence dovedeşte că ştie să fie şi un poet al regiei, compunând cu har şi originalitate tablourile suprarealiste ale unui New York post-apocaliptic, pe fundalul podurilor rupte şi al câte unui billboard cu Batman/Superman uitat degeaba pe o faţadă de zgârie-nori. Se mai remarcă prezenţa ireală şi neliniştitoare a turmelor de antilope (care din păcate nu duc nicăieri, ca şi cum scenariştii Mark Protosevich şi Akiva Goldsman ar fi avut cu ele un gând de care au uitat imediat ce-au aşternut pe hârtie apariţia primului zombi). Şi, în genere, poezia sumbră cu care directorul de imagine Andrew Lesnie speculează relaţiile dintre lumină şi întuneric, mai ales în secvenţele crepusculare, unde totul depinde de dispariţia ultimei raze de soare - un alt moment reuşit al filmului: atacul câinilor, şi mai ales tristul său efect asupra eroului.
Ar mai fi de reţinut carisma şi căldura cu care Will Smith reuşeşte să umple, de unul singur, cadre şi secvenţe întregi fără să plictisească - în detrimentul puţinelor personaje hărăzite să-i dea replica: Willow Smith (fiica sa proprie şi personală, şi-n viaţă şi în film, fără nimic din farmecul fratelui ei Jaden, în The Pursuit of Happyness), Alice Braga şi Salli Richardson (corecte şi atât), sau micul Charlie Tahan, într-un rol nepermis de amorf şi convenţional, în condiţiile în care personajul era nevoit să umple un gol uman ca acela acumulat până la apariţia lui.
Şi ca să le pună capac la toate, sequel-ul e gata pregătit, pentru 2010 - ca o condamnare definitivă şi irevocabilă la demonetizarea totală.
16 ianuarie, 2008, h. 17:30-18:57
Bucureşti, România