După o vacanţă cu multe premiere cinematografice, ne tragem sufletul cătinel-cătinel. Pe 18 ianuarie 2007 a intrat în săli un singur film, Legendă vie / I Am Legend. Merită văzut, chiar dacă din a doua jumătate o ia pe autostradă, devenind un amestec de SF cu thriller şi horror, al cărui ingredient principal sînt nişte monştri care urlă sinistru şi fug repede, umplînd povestea de derizoriu (nu înainte ca finalul apoteotic să salveze omenirea). Ecranizare a cărţii lui Richard Matheson din 1954, carte care a mai fost transpusă de două ori, în 1964 şi 1971 (avîndu-i ca protagonişti pe Vincent Price şi Charlton Heston), filmul regizat de Francis Lawrence ştie, în prima parte, să păstreze SF-ul în limitele realităţii noastre, cel mai sigur mod de a-l face credibil. New York-ul e aşa cum îl ştim, numai că e complet părăsit, iar iarba a năpădit bulevardele, maşinile stînd claie peste grămadă, ca nişte carcase de animale moarte-n cîmp.
În ciuda caprelor şi a leilor moşiţi prin CGI, care dau cam anapoda prin decor, această odisee a ultimului om rămas viu teafăr într-o metropolă distrusă de un virus, are o poezie pe care n-o poţi nega. Will Smith e un fel de Robinson Crusoe care nu ştie cît mai are de trăit, dar care repetă ceremonialul gesturilor cotidiene pentru că asta e tot ce poate face un supravieţuitor: să se ţină cu dinţii de viaţa normală. Să asculte muzică, să gătească, să meargă zilnic la întîlnirea cu posibili alţii ca el, să spele cîinele. Îmi place să nu mă gîndesc că el e de fapt un savant militar care caută un remediu virusului, chiar dacă asta e povestea.
Mă gîndesc ce film fain ar fi ieşit dacă scenariul ar fi fost modificat astfel ca Will Smith să ne ţină două ore într-un New York în care monştrii stau ascunşi, iar tot thrillerul să fie legat de posibilitatea ca eroul să piardă ritmul normalului, să fie reperat de virusaţii care - din nou - nu se văd, să se plictisească de curajul lui inutil. Şi să moară demn după ce se termină filmul, ca să nu-l vedem noi.