Visare - Tideland

Terry Gilliam e unul dintre cei mai ciudaţi şi singulari visători ai cinematografului contemporan. Şi, chiar dacă n-aţi văzut Brazil, The Adventures of Baron Munchausen, The Fisher King sau Twelve Monkeys, recentul Tideland, adaptare a unui roman de Mitch Cullin, e un argument suficient de convingător. Un basm negru-postmodern, trip şocant, desigur halucinant, dar şi neaşteptat de sensibil într-o lume incredibilă, ½ distopică, ½ Alice in Wonderland - carte din care, de alfel, tot citeşte micuţa Jeliza-Rose (fascinanta Jodelle Ferland). Comportînd preţ de vreo 2-3 cadre iniţiale o tipică familie "alternativă" (heroinomană, adică - în care fata pare singura creatură aproximativ normală, în timp ce îi pregăteşte doza tăticului), intepretată de doi dintre cei mai iconici actori în viaţă: Jeff Bridges aproape de nerecunoscut în chip de rocker bărbos, agonic şi decrepit şi, respectiv, Jennifer Tilly, într-o genială pastişă de Courtney Love în mizerie. Care moare în primele minute (evident, supradoză). Moment în care începe vertijul: o scurtă călătorie spre nicăieri - un loc uitat de lume unde, o dată ajunşi, şi părintele rămas dă rapid colţul. Restul e o demenţă pe care nu o poţi descrie în cuvinte, în egală măsură coşmar acid şi vrajă hipnotică.

Centrată pe fetiţa mult prea matură, cu ciudata ei lume imaginară în care capete mutilate de păpuşi (Barbie!) îi sînt singurii prieteni/tovarăşi de explorări şi năzbîtii şi pe relaţia cu fraţii din vecini, două creaturi atît de stranii încît e futil să încerci să le descrii. Cu accente atît de perverse încît îţi dau fiori şi cu atîta candoare încît să trezească la viaţă copilul din cel mai rece, acrit şi plicitisit dintre noi. Asta ca să nu mai pomenesc de multiplele intepretări (despre graniţa real-imaginar) la care se pretează, împăierea artizanală a unui mort, cea mai aiuritoare utilizare a veveriţelor de la Charlie and the Chocolate Factory-ul lui Tim Burton încoace şi un final care doare mai mult decît ţi-ai putea închipui. Pe scurt, un Gilliam 100%, nebun, poetic, mai puţin haotic decît ar putea părea la o primă privire, amuzant (acel umor atît de personal care e trademark), şi mereu surprinzător.