Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Tideland

Povestea unei ne-maturizări - Tideland


Man.In.Fest, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Terry Gilliam: Monty Python. Sau Brazil. Dar şi Tideland. Cel ce a fost recunoscut pe plan internaţional cu serialul de comedie în stil englezesc (adică, dacă nu poţi să râzi, măcar te gândeşti "Nu e vina mea, e umor englezesc") şi care a făcut să existe în dicţionar termenul de "pythonesc", referitor la un tip anume de umor, alege să facă un film despre un copil.

La o primă "auzire", s-ar putea spune, pe scurt, că ar fi un film despre o fată care nu-şi dă seama ce e, de fapt, viaţa. Dar, cum ar putea să înţeleagă dacă aşa a fost crescută? De tată - un rocker bătrân, drogat care visează la Jutland şi mamă - care mănâncă singură ciocolată şi fumează. Între ei, ea pare cea mai matură şi are grijă de ei. Tatălui îi dă doza zilnică, pe care ea o prepară, mamei îi face masaj. Şocant e momentul când moare mama, iar tatăl vrea să-i dea foc. Jeliza-Rose, căci aşa o cheamă spune: "Maybe you shouldn't", şi asta pentru că ar lua foc casa. Aşa că cine e adultul în familie? Sigur nu părinţii.

Cei doi pleacă la casa bunicilor, dar aceştia fie au murit, fie s-au evaporat. Nimic nu cere explicaţii Locul găsit nu e tocmai din Casa din preerie, serialul acela vesel, cu copii care cresc în familii responsabile. Singura asemănare ar fi doar spaţiul, galbenul acela care inundă, care umple ochiul şi unde va învăţa ea să "înoate". Acelaşi ritual- doza şi muzica. Şi când tatăl moare de supradoză, din nou pregătită de fata lui, nu poţi să nu te întrebi dacă este conştientă sau nu. Ea continuă să vorbească cu acesta, şi aşteaptă să se trezească.

Dacă în Brazil se găsesc asemănări cu Kafka, mai exact cu Castelul sau Procesul, aici intertextualitatea se face cu Alice în Tara Minunilor. Pe lângă faptul că asta citeşte Jeliza-Rose, ea găseşte o gaură de iepure, care îi va reaminti povestea şi unde va cădea capul păpuşii ei. Păpuşile (adică doar capetele lor) au diferite stări, fiecare e altfel individualizată. Una e fricoasă, alta e curajoasă, iar ultima e răutăcioasă. Alegând, o parte din ea va răspunde conform vocii a ceea ce se presupune că este fiecare. Fata are chiar greutăţi, când una dintre ele se strâmbă la apropierea momentului când Dickens trebuie să o sărute. Toate vocile acestea stau în ea, trebuie doar activată una dintre ele.

Ca un copil care abia descoperă lumea, trece de la copilărie, la ceva ce ar fi comun "nimfetelor", când se machiază şi joacă diferite roluri sau când îl roagă pe prietenul ei retardat să-i arate "his special secret". Se joacă de-a naivitatea? Sau se joacă de-a maturitatea? Nu are cum să înţeleagă ce e scârba sau repulsia. Scenele cu cei doi când se sărută au ceva atât de copilăresc, dar şi ceva murdar, obscen. Dickens este mai mare şi e retardat, cu dinţii stricaţi şi povesteşte despre bizara lui legătura cu bunica sa. La fel, cineva profită parcă de cel ce nu cunoaşte. Relaţiile oameni mari-copii sunt toate ciudate. Ca şi cum cel care e matur e cel care va fi, cumva, manipulatorul. Motivele sunt două. Fie copilul nu poate să discearnă ce e bine sau periculos (cazul fetei), fie e retardat şi nu va fi crezut oricum (cazul băiatului). Ca şi cum, generalizând, te face să te gândeşti dacă relaţiile dintre maturi şi copii sunt bazate pe interese sau lucruri ascunse, obscure. Ei bine, cine, copil fiind, nu şi-a obligat fratele, sora sau verii mai mici să facă ceva ce, cu bună ştiinţă, nu e acceptat moral de societate? Pentru că cel mai mare îndeamnă pe celălalt să facă ceva ce el nu va mai putea, deoarece a crescut şi s-a conformat societăţii, ori pentru că deja cunoaşte frica.

La fel, dacă un matur n-ar fi plâns la moartea mamei, sau i-ar fi dat doza tatălui şi n-ar fi înţeles că acesta a murit, povestea ar fi avut o altă conotaţie. Dar aici nu poate fi vorba despre răutate, cruzime ci despre necunoaştere, un fel de virginitate în faţa... vieţii sau morţii. Cum s-ar zice: cine nu a văzut un om murind, suferă de o "gravă formă de virginitate" (Jimmy - Look Back in Anger, John Osborne). Dar ea rămâne în aceeaşi stare, pentru că nu poate să înţeleagă şi să perceapă, fără să i se explice. Nici Dell, un fel de vrăjitoare cu un singur ochi, nu o ajută. Mai mult, îi goleşte tatăl de organe interne, şi-l pune în patul fetei, explicând că de acum va putea fi mereu cu el. Nu există o rupere, nu duce nimic spre trezirea din starea aceea de visare. Dimpotrivă, când casa e vopsită şi cei trei mănâncă împreună ca o familie, ai putea crede că povestea va lua turnură neaşteptată, spre ceva "Normal", în genul unei relaţii de familie. Dar, ai un recul când vezi că la masă e şi tatăl mort, care e servit cu mâncare.

Abia când cei doi copii sunt prinşi de Dell sărutându-se, atunci înţelege şi Jeliza-Rose că "Nu trebuia". Însă îl trage după ea, în cunoaştere sau acceptare, pe Dickens.

Nu ţine de vârstă această distanţă enormă faţă de realitate, de cotidian. Într-un punct ai vrea să se oprească filmul, să poţi să intervii pentru a explica cuiva, ca să faci să se oprească avalanşa de ciudăţenii. Detaşat la început, spectatorul ar ajunge într-un punct unde ar vrea să se schimbe ceva în "povestea" cu Alice.

Filmul, bazat pe un roman scris de Mitch Cullin, prezintă ceea ce ar fi putut să se întâmple cu copilul din Trainspotting, dacă ar fi trăit. Cumva, parcă fata are un instinct de supravieţuire mai puternic, mai ales când trece de partea oamenilor din "Monster-shark". Finalul e apocaliptic pentru acea linişte a locului; trenul pe care Dickens urmărea să-l doboare deraiază şi, venită la accident, copila se hotărăşte să se prefacă victimă, dar totul curge, nu acesta fusese scopul. Ca într-o joacă, te face să crezi că ar fi făcut la fel indiferent că era vorba de o trupă de circ sau de o bandă de răufăcători. Finalul pune obligatoriu întrebarea - Viaţa fetei va continua la fel de copilăresc sau, dimpotrivă, fata se va maturiza?

Cert este că dacă ai sperat la un "fairy tale", cu zâne şi prinţi, te vei alege în loc cu fiori. Şi data viitoare când vezi că urmează un film cu un copil, s-ar putea să spui "Nu". Ai nevoie de o "doză" de normalitate, sau măcar să-ţi şopteşti: e normal, normal, normal. Dar n-ai să te păcăleşti. Oricum, după o astfel de "dulce-poveste" ai nevoie de un film realist sau de Ştirile de la ora 5. Acolo, cel puţin, vezi lucruri cunoscute, şi nu trebuie să înduri poveşti perverse/copilăreşti sub numele insuportabil de fairy-tale.


Tideland
Regizor: Terry Gilliam
Cu: Jodelle Ferland, Janet McTeer, Brendan Fletcher, Jennifer Tilly, Jeff Bridges.



 Toate articolele despre Tideland


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andreea Chindriş


Alte articole

 Copilăria este un drog tare - Tideland, Cezar Paul-Bădescu
 O experienţă extremistă - Tideland, Carmen Mezincescu
 Visare - Tideland, Carmen Mezincescu
 Nebunii mai albe şi mai curate cu Tideland, Cătălin Matei
 Tideland - Ţara minunilor, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Tideland


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer