O experienţă extremistă - Tideland

Greu de găsit auteur mai idiosincrazic şi singular decît Terry Gilliam. Şi chiar mai dificil - potriveală mai mare decît cea dintre acest etern exilat şi straniul roman al al lui Mitch Cullin. Pe care, după ce l-a lăudat peste tot, Gilliam s-a hotărît în fine să-l transforme în film, într-o pauză de The Grimm Brothers. Iar după eşecul istoriei celor doi povestaşi, chiar era nevoie de o revenire la tipicul univers ultra-personal. Tideland e genul de experienţă cinematografică extremistă pe care fie o adori şi i te predai necondiţionat din primele minute, fie o deteşti. Pentru că, în mod clar, povestea fetiţei Jeliza-Rose (fabuloasa Jodelle Ferland) ce pare singurul lucru normal dintr-o familie disfuncţională (părinţi drogaţi ce dau colţul în primele minute), nu e pentru toate gusturile.

E un poem absurd, comic, odios, sublim şi frisonant totodată, despre lumea şi mintea unei copile lăsate de izbelişte, în pustiu, doar cu gîndurile ei, avînd drept unici tovarăşi 4 capete mutilate de păpuşi cărora le dă glas(uri), veveriţele rătăcitoare şi doi vecini demenţi. Un soi de Alice in Horrorland (cartea lui Lewis Carroll fiind, de altfel, lectura obsesivă a fetei), în care se îmbină demenţa, singurătatea şi o candoare care-ţi dă fiori, mai ales în povestea de prietenie (dragoste?) cu Dickens/ Brendan Fletcher (de nerecunoscut după Freddy Vs. Jason, Ginger Snaps ori The Final Cut), tipul retardat care îşi construieşte un submarin în cîmp şi crede că trenurile sînt esenţa răului. Despre legături puternice între marginali cu (prea multă) imaginaţie, desprinderea de civilizaţie şi o altfel de lume. Pînă la urmă, un basm pentru copilul bolnav din fiecare, zgîndărindu-ţi toate clişeele confortabile pe care le crezi în genere de neclintit şi călcînd exact muchia extrem de subţire dintre inocenţă (în toată splendoarea ei înspăimîntătoare) şi pierderea minţilor. Adică Gilliam pur.