Singura premieră cinematografică a săptămânii 18-24 ianuarie 2008 confirmă ideea că lucrurile vin uneori câte două (Coca-Cola şi Pepsi, Sprite şi 7up şamd). N-ar fi prima oară când două filme cu subiect asemănător ies la scurt timp unul după celălalt. Nu mai dăm exemple. Aceste perechi de filme, produse de studiouri diferite, ar trebui probabil văzute împreună, în beneficiul ambilor producători. Mai trist e când nici unul, nici celălalt nu merită. Nu e cazul acum. Legendă vie / I Am Legend şi Invazia / The Invasion au fiecare părţile lui bune şi părţile lui mai puţin reuşite, dar nu te fac să plângi după bani.
Ca şi Invasion, I Am Legend are la bază un roman, publicat în 1954 de Richard Matheson, roman transpus deja într-un film (The Omega Man, 1971). Rolul interpretat odinioară de Charlton Heston e preluat de Will Smith, şi nu e unul uşor. Smith joacă mai mult singur sau cu un câine, trebuie să plângă, trebuie să ne transmită dezolarea ultimului om din New York, ale cărui şanse de supravieţuire sub ameninţarea oamenilor virusaţi sunt minime. Şi Will Smith e bun, are un soi de dârzenie cuminte şi relaxată care ni-l face din start simpatic.
Filmul e realmente frumos în prima lui jumătate, cu New Yorkul năpădit de iarbă, cu maşinile lăsate aiurea, cu Central Park în care creşte porumb şi lumina de apus căzută fâşii peste casele de cărămidă, părăsite şi melancolice (directorul de imagine, Andrew Lesnie, a lucrat şi pentru Stăpânul inelelor). Poezia dezolantă a oraşului cu un singur supravieţuitor (un fel de Robinson Crusoe sau Cast Away al lui Zemeckis) se pierde când îşi fac apariţia monştrii, oameni afectaţi de virusul care odinioară era mândria medicinei. Urâţi ca nişte zombies, urlând ca maimuţele, imprevizibili (dar uşor de ucis!), monştrii schimbă filmul într-un horror pasabil, dar acesta se încheie totuşi în cheie soteriologică (la fel de ieftină) - salvarea unei mâini de oameni, dorite de Dumnezeu pentru ca ceva bun să vină.