Filmele bazate pe sau inspirate de biografiile unor personalităţi - fie acestea istorice sau contemporane - au fost una dintre obsesiile cineaştilor încă de la începuturile celei de-a şaptea arte. Dovadă: în 1899, inventivul Georges Méliès realiza Jeanne D'Arc, ce avea să fie urmată de o variantă a flamboiantului Cecil B. de Mille (1916); au mai trecut 12 ani până la capodopera lui Carl Dreyer şi a filmului mut, La Passion de Jeanne d'Arc. D.W.Griffith făcea în 1914 Judith of Bethulia, Abel Gance încredinţa peliculei faimosul Napoléon în acelaşi an ('27) în care Lloyd Ingraham semna prima dintre multele variante pentru cinema ale poveştii banditului Jesse James.
E de la sine înţeles că nu prea există film biografic (aka biopic) care să respecte povestea reală în literă, adesea pentru că scenariştii/realizatorii/producătorii simţeau nevoia să cosmetizeze aspecte problematice - vezi scandalul din jurul A Beautiful Mind a lui Ron Howard (care l-a făcut pe Nobel-izatul John Nash mult mai familist şi hetero- decât era...) sau, invers, isteria din jurul prezentării lui Alexandru Macedon ca bisexual în controversatul Alexander al etern-provocatorului Oliver Stone, semnatar şi al unui hulit Nixon. Luxuriantul L'ultimo imperatore al lui Bertolucci arăta delicatele contexte ale ridicării comunismului şi conflictul sino-japonez din al doilea război mondial. Alteori se aleg momente-cheie pentru formare & evoluţie, se modifică date, se simplifică/comasează varii personaje reale într-unul singur, fictiv ş.a. De unde scandaluri mari, ca în cazul eşecului Michael Collins (Neil Jordan), povestea revoluţionarului irlandez, criticată pentru libertăţile pe care şi le-a luat faţă de adevărul istoric. Sau sulfurosul Malcolm X (Spike Lee).
Pe lângă clasice inconturnabile precum mult-ficţionalizatul Viva Zapata! (Elia Kazan), Lawrence of Arabia (David Lean) sau multi-oscarizatul Patton (Franklin J. Schaffner), asta a dus, de exemplu, la clişeisticele cadre cu artistul gânditor fumând ţigară de la ţigară în fată maşinii de scris, cu o privire pierdut-posedată, în mai toate biografiile de scriitori. Excepţie binevenită: otrăvitul Capote, cu o maliţie şi nuanţare pe măsura eroului; şi Finding Neverland (Marc Forster), ce îmbină relatarea perioadei în care J.M. Barrie şi-a scris Peter Pan cu episoade onirice care încearcă să prindă magia lumii create de el. Un maestru al biografiilor atipice e Milos Forman, de la Amadeus ('84), mai curând (ca şi piesa lui Peter Shaffer pe care se bazează) istoria invidiei şi furiei de-o viaţă a mediocrităţii (Salieri) ce se simte eclipsată de geniul pe care îl recunoaşte, la Man on the Moon ('99), care nu te lămureşte prea tare c(in)e a fost Andy Kaufman, ceea ce e exact în spiritul acestui unic comic ce-a reuşit să submineze televiziunea din interior ca nimeni altul. Iar în The People vs. Larry Flint ('96), editorul pseudo-pornograficei reviste Hustler, jegos şi strălucit deopotrivă, apare ca un pumn în faţa pudibondei societăţi americane. La extrema cealaltă - portretul dulce-kitsch-dement făcut de Tim Burton celui mai prost regizor ever, în Ed Wood.
Un capitol special îl reprezintă filmele mai mult sau mai puţin explicit autobiografice, de la aerul de vis metaforic din Oglinda lui Tarkovski, prin nostalgia şi tragismul - fie ale WW2 în Au revoir, les enfants (Louis Malle), fie după micul oraş natal şi descoperirea cinematografului în Cinema Paradiso (Tornatore) - până la drama adaptării şi regăsirii (după o tragedie personală) unei familii mutate în New York în tuşantul In America (Jim Sheridan).