Beck - Guero

Portavoce cinic-ironic-melancolică, pentru toţi aceia care simt că şi-au ratat viaţa (sau au lăsat-o să treacă pe lîngă ei) cu Loser, etichetat al n-şpelea one-hit wonder alternativ al deceniului 10. Rocker lo-fi cu Stereopathetic Soul Manure şi acustic pe One Foot in the Grave. Dylan postmodern, oglindă perfectă (& comentariu şmecher) a(l) Babelului (nu doar lingvistic) şi al culturii pop contemporane cu Odelay ('96). Folkist deopotrivă zărghit şi sedat pe Mutations ('98). Sampler nesăţios al tuturor chestiilor imaginabile legate într-una din cele mai negre/funky/senzual-provocatoare creaţii ale anilor '90 - Midnite Vultures ('99). Îndrăgostit ce-şi pune inima frîntă & tristeţea post-despăţire în ritmuri melancolic-psiheldelice dublate de accente country pe sublimul Sea Change (2002). Inovator, reciclator, bricoleur fără astîmpăr, suprarelist, direct... Acest băiat alb (sau guero, în argoul comunităţii latino locale) născut în LA şi cu o ascendenţă artistică (muzical-cinematografic-plastică) greu de egalat a fost toate astea şi multe altele în cei 11 ani de carieră. Ceea ce te face să te întrebi mereu Where it's at, Beck Hansen?

După trei ani de tăcere, Guero e răspunsul. Nici simplu, nici atît de voit-complexwitty încît să devină enervant, e un soi de best of compus din piese nou-nouţe, sumă (şi summum) a tot ce-a făcut acest etern puşti în muzică pînă acum. Adică (synth-)pop, rock'n'roll, folk, rap, lo-fi, blues, bossanova, sound-uri indiene, beat-uri electronice ş.a. - acestea din urmă courtesy of faimoşii Dust Brothers, producători cu care a mai lucrat la Odelay. Mulţi au comparat de altfel Guero cu albumul care i-a adus lui Beck primele două Grammy-uri, dar nu-i credeţi! E mult mai mult de-atît sau pur şi simplu altceva... Sună ca albumul feel-good/de petrecere/revigorant al anului pentru toţi care strîmbă din nas la stupidele & clonatele hit-uri <>nobr>MTV-iste. De la riff-ul energetic de chitară à la Led Zep articulat pe un sample Beastie Boys (So What'cha Want) din piesa de deschidere (şi primul single totodată) - E-Pro -, la beat-urile de hip-hop mexican (evocînd Cypress Hill din epoca Black Sunday) care sînt scheletul minunatei ode închinate demenţei jovial-multiculturale a LA-ului estic în Qué Onda Guero (punctată în fundal de fragmente haotice de dialog Spanglish) şi de la infecţiosul Girl - care sună a Beach Boys trecuţi prin computer & dublaţi de blip-uri de Nintendo, plus ceva din ironia neagră Pixies (în contrastul versuri-muzică) ca şi în bucata de funk şaptezecist meets James Lavelle Earthquake Weather - la electronicul Rental Car, îmbinarea de electro & chitară clasică de pe Emergency Exit sau combinaţia hiper-energetică de rap funky & muzicuţă (de blues) din Hell Yes.

Depresia din centrul Sea Change pare complet depăşită. Dar e doar o aparenţă, e suficient să asculţi mai atent versurile (a căror imagerie e fundamental sumbră, abundînd în referinţe la moarte-pierdere-dezolare) sau melancolia în ritm de bossanova/samba din Missing. Sau atmosfera gotică de folk punctat de ţipete de păsări din Scarecrow. Asta lăsînd deoparte două din cele mai bune piese - Go It Alone, colaborare cu Jack White (The White Stripes, care asigură şi bass-ul) care e aproape un blues sudist clasic şi superba Broken Drum - doar chitară, un beat & narcoză pură.

Pe scurt, o minunăţie, una din puţinele din acest an (muzical) cam monoton altminteri.