Back to Beck cu Modern Guilt

A vorbi despre Beck este ca şi cum te-ai apuca să vorbeşti despre o copilărie, o adolescenţă, o maturitate şi toate culorile şi sentimentele (mai ales cele stridente); toate "puţin" altfel decât cele normale... Iar când Beck revine, odată la doi sau trei ani, efectul e garantat să dureze. De data aceasta, "bec(k)ul" s-a aprins world-wide, în 8 iulie 2008, când a văzut lumina ultimul său produs discografic: Modern Guilt (apărut în US la Interscope Records şi în restul lumii la XL Records).

Dar, pentru a ajunge în prezent trebuie să trecem puţin prin trecut... Astfel că, pe data de 8 iulie 1970 se naşte la Los Angeles, CA, Beck David Campbell, fiu al actriţei Bibbe Hansen şi a bluesman-ului David Campbell. Ajuns la vârsta de 18 ani, înregistrează independent primul său album, totalmente necunoscut şi rămas obscur pentru întreaga planetă, până în ziua de azi: A Banjo Story (1988). Nimic altceva decât country music reciclată într-un mod revoluţionar, absurd şi imposibil de descris, plin de nonsens: "atmospheric recordings". Amprentă muzicală ce v-a rămâne o constantă şi care va da tonul - extrem de simplist şi jucăuş - al artwork-ului celor 4 albume independente apărute până în 1994 (şi încă câteva de studio). Amprenta se nuanţează şi mai mult atunci când, la începutul anilor '90, Campbell se mută o perioada la New York, unde activează în mişcarea underground "East Village anti-folk scene", ce combina sunetul folk/country cu estetica punk a momentului.

Pentru publicul român, Beck rămâne încă la era hit-ului din '93: Loser, de pe faimosul şi incoerentul Mellow Gold (1994, Geffen Records), hit ce l-a consacrat pentru eternitate; i se pot adăuga, poate, câteva hit-uri de pe monumentalul, strident-multicolorul şi maturul Odelay (1996, Geffen Records, reeditat în ediţie de lux în primăvara lui 2008) cum ar fi Devil's Haircut, The New Polution, Jack-Ass, Where It's At. Şi cam atât.

Realitatea e că bec(k)urile s-au mai aprins între timp de multe ori, lăsând în urmă 8 albume de studio, 2 Ep-uri, 25 de single-uri şi mai mult de 30 de videoclipuri. Dar şi, odată cu ele, mai multe trenduri ce deja sunt landmark-uri în Occident: adevărate atitudini. Ele îşi au originea şi în artwork-ul extrem de variat al fiecărui album în parte, fiecare total diferit şi ca stil muzical, conferindu-i un fel de caracter proteic, nu cameleonic; căci Beck este un anti-trend prin excelenţă. Iar faptul că aparţine Biserici Scientologice (declaraţie făcută în 2005) îl face şi mai special...

Dacă imaginea promovată de acesta prin albume şi clipuri vi se pare că aduce a kitsch, atunci aveţi dreptate; dar e un kitsch intenţionat, la limita absurdului, a extravaganţei, autodepăşindu-se şi transformându-se în acel "altfel de a fi" ce-l caracterizează atât de bine pe muzician şi versurile lui. În toată discografia acestuia cuvântul cheie este auto-ironia (cu orice preţ şi prin orice modalitate).

Dar, revenind în prezent şi la caldul Modern Guilt, acesta poate fi considerat un moment aparte în creaţia lui Beck, aşa cum melancolicul Sea Changes (2002, Geffen Records) a fost pentru vremea lui, deschizând o perioadă de creaţie discografică caracterizată prin versuri lipsite de incoerentă şi absurditate, perioadă de maturizare deplină şi conştientă (cu mici MARI excepţii: The Information, 2006, Interscope Records). Adunând în total zece compoziţii ce nu depăşesc 34 de minute în total, noul opus discografic (produs de Danger Mouse a.k.a Brian Joseph Burton, producătorul unor artişti precum Gorillaz, The Rapture, Martina Topley-Bird şi The Shortwave Set) pune punctul pe un i important în viaţa lui Beck... vârsta.

Disecând albumul, găsim în primele trei şi cea de-a zecea piesă (Orphans, Gamma Ray, Chemtrails şi Volcano) un tripping sound psihedelic al anilor '60 amintind, într-un fel, de The Rolling Stones şi a lor Their Satanic Majesties Request (1967, Decca Records), de Pink Floyd şi, mai târziu, de Nektar cu al lor LP A tab In the Ocean. Infuziile de beat-uri electro, dublate de un fel de distorsion, se regăsesc pe piesa a cincea şi a zecea (Youthless şi Volcano) în care este vizibilă amprenta producătorului Danger Mouse.

Cu piesele şapte şi opt (Replica şi Soul of a Man) suntem puşi faţă în faţă cu un sound indie-grunge, în genul The White Stripes şi Gomm. Iar, apropo de The White Stripes, Beck cântă cu aceştia pe ultimul lor mini-Cd: Conquest (2008, Warner Bros. Records). Ce-a de-a noua piesă (Profanity Prayers) este tipică Beck şi, pe lângă Gamma Ray ce aduce mult a surf-rock, albumul ca întreg este unul organic, bine închegat şi impregnat cu un fin iz melancolic.

Unii critici, cum ar fi Dan DeLuca, de la Philadelphia Inquirer, numesc albumul un "antidote to information-age overkill", însă pentru mine e un tripping sound halucinogen în spiritul anilor '60. Un fel de retro-revival, o vinovăţie prezentă, "modernă", pe care Beck şi-o însuşeşte într-un mod aparent inexplicabil. Toate acestea dublate de nişte versuri ce îl demască:
"I think I'm stranded, but I don't know where" (Orphans) şi
"I feel uptight when I walk in the city / I feel so cold when I'm at home" (Modern Guilt)

... prefigurând parcă unele inexplicabile griji ale vârstei (38 de ani împliniţi în ziua lansării albumului). Îl recomand cu multă căldură chiar dacă eu îi dau, pentru moment, un 9. Audiţie plăcută!