Wajda, Kubrick, Huston, Welles... - There Will Be Blood

De ce e genial "Rosebud"? Lăsând la o parte trimiterea la mugurul feminităţii lui Marion Davis (un banc genial în sine), săniuţa lui Charlie Kane e recunoscută drept una dintre cele mai laconice chei ale unui destin omenesc prin faptul că prilejuieşte decriptarea retrospectivă a filmului într-un sens aproape karmic: Kane nu era pregătit spiritual pentru acea putere pe care urma să i-o dăruiască, în cele din urmă, ambiţia nesăbuită a mamei. Doar o optică tezistă ar putea interpreta Citizen Kane ca pe un pamflet de stânga la adresa capitalismului. Capodopera lui Orson Wells nu dezbate datumul oligarhiei ca atare, ci tema mult mai complexă, dramatică şi dificilă a parvenitismului.

Filmul lui Paul Thomas Anderson evită tendinţa veleitară a unui eventual paralelism nu numai fiindcă romanul original, Oil!, a fost publicat de Upton Sinclair încă din 1927, ci şi prin faptul că, spre deosebire de laicul...Kane, analizează traiectoria dezumanizării într-o foarte incitantă relaţie cu instituţia religioasă, pe care avem şansa s-o urmărim sublimată interpretativ de un cuplu actoricesc fascinant: Daniel Day-Lewis şi Paul Dano - arivistul şi clericul.

(Ar mai fi momentul, poate, să amintim şi dualitatea de percepţie asupra lui Upton Sinclair, care în perioada carierei sale politice, imediat după ce scrisese There Will Be Blood, era acuzat din partea conservatorilor de simpatii stângiste, câtă vreme comuniştii americani nu-l scoteau din "vampir capitalist" - ceea ce, iarăşi, oferă o cheie utilă pentru descifrarea filmului inspirat de romanul lui.)

Încă din prolog, se impune tensiunea potenţială irezistibilă, de-a dreptul autistă în închistarea ei, dintre fanatic şi obsesie. Efectiv, primele douăsprezece minute, lipsite de dialog şi comentate numai de inspiratele acorduri muzicale ale lui Jonny Greenwood, urmărindu-l pe Daniel Plainview în puţurile sale de argint unde va găsi petrol, amorsează atât dramaturgia întregului film, cât şi energia potenţială a non-eroicului protagonist căruia Day-Lewis îl va compune atât de fascinant degenerarea, de la antreprenorul cald, tuşant, charismatic, nedespărţit de (se crede) fiul său, pe calea ambiţiilor în crescendo marcate de izbucniri violente tot mai dese, atât necontrolat-temperamentale, cât şi ucigătoare cu sânge rece, până la bruta grobiană din memorabila secvenţă finală a hărţuielii criminale pe culoarele de bowling. În tandem cu el, Paul Dano compune dublul portret al gemenilor Sunday, dar mai ales al lui Eli, predicatorul evanghelist şi tămăduitorul prin credinţă cuviincios, suav, eterat, dezlănţuindu-se grotesc în ritualurile de exorcizare şi botez, pentru a se descompune isteric în momentele de laşitate.

În jurul acestor două personaje centrale îşi structurează Anderson (regizor şi scenarist deopotrivă) demonstraţia privitoare la dezumanizarea prin rapacitate, ambiţie şi fanatism, potenţată de ambele deraieri raportate la credinţă - spre prozelitismul religiei ca show şi business (Sunday), ca şi pe calea negaţionismului ateu (Plainview). Deşi lung şi static, filmul captează spectatorul cu ajutorul ritmului interior şi mai ales al cârligelor de caracterizare umană - cărora li se adaugă elementele stilistice seducătoare ale imaginii lui Robert Elswith, de o plasticitate extrem de expresivă (mai ales în planurile-secvenţă de minute întregi, unde răgazul contemplaţiei se suprapune peste câte un abia perceptibil travelling sau zoom, acumulator de tensiuni).

Indiscutabil, lucru recunoscut chiar şi de către denigratorii filmului (care-i acuză în primul rând lentoarea), marea revelaţie rămâne Daniel Day-Lewis, creatorul unuia dintre cele mai complexe şi penetrante portrete actoriceşti văzute în ultimii ani. Drumul de la cumsecădenia cordială perfect mimată (căci Plainview este din capul locului un manipulator ipocrit) până la sfidătoarea autodemascare finală este jalonat de un elocvent limbaj corporal, o mimică rafinată şi subtilă (de neuitat luciul neliniştitor al acelor ochi mici, deasupra amăgitoarei mustăţi stufoase) dar, mai ales, o creaţie cu adevărat antologică la nivel vocal, orchestrată pe mii de nuanţe, toate sub o dominantă melodioasă cu inflexiuni discrete ale nebuniei de fond, pentru care actorul a folosit nenumărate înregistrări audio de epocă. Poate că marea lui performanţă rămâne aceea că încă din primele secvenţe vorbite ne plasează într-o dilemă extrem de incomodă: avem în faţă un om blând, muncitor şi de treabă, şi nu înţelegem de ce simţim nevoia să-l strângem de gât.

Apropo de Paul Dano, e semnificativ faptul că acesta a fost distribuit iniţial doar în rolul episodic al lui Paul Sunday - dar, după câteva secvenţe filmate, Anderson l-a identificat în el pe Eli şi, ca atare, a modificat scenariul, adăugându-le celor doi fraţi calitatea de gemeni identici, pentru ca Dano să poată juca ambele roluri. Dacă Daniel Day-Lewis se impune prin coerenţa implacabilă cu care-şi urmăreşte traseul personajului de la aparenţă la esenţă, Paul Dano oferă o permanentă oscilaţie între sfială şi explozie, între subţiraticul zâmbet preacuvios şi grimasa paranoică a falsului profet pe care pasiunea religioasă iniţial sinceră îl îndepărtează tot mai mult, pe nesimţite, de adevărata lui menire (ecuaţie completată mai ales în punctul culminant al filmului, din galeria de bowling).

În aceeaşi secvenţă a bowlingului, Anderson profită de ocazie pentru a schiţa o reverenţioasă plecăciune spre Kubrick, prin compoziţia simetric-ameninţătoare a celor două piste şi contrastul cromatic între maroniul lemnăriei şi albul pereţilor. Comentariile elogioase la adresa filmului conţin multe postulări ale unei eventual "revoluţii stilistice" de factură kubrickiană - şi chiar dacă responsabilitatea ne trage de mânecă spre aprecieri mai moderate, nu putem nega totuşi faptul că Paul Thomas Anderson se confirmă ca un veritabil stilist cu drepturi depline - nu numai fiindcă în perioada de pregătire a filmului nu se culca niciodată seara fără să revadă Comoara din Sierra Madre a lui John Huston (1948). Spre cinstea lui, am aflat acest lucru citindu-i declaraţiile; nimic, în iconicitatea filmului, nu dă senzaţia de epigonism ostentativ.

Cu atât mai puţin i-aş putea suspecta asocierea cu altul dintre filmele mele favorite, Pământul făgăduinţei, de Wajda (1975), după Reymont, unde Daniel Olbrychski, Wojciech Pszoniak şi Andrzej Sewerin portretizau un trio de tineri care, din întreprinzători "fermecători şi inocenţi", îşi pierd treptat umanitatea în condiţiile boomului industrial din Polonia începutului de secol trecut - practic, aceeaşi epocă şi acelaşi context istoric ca în There Will Be Blood, excepţie făcând doar coordonatele geografice. Evoluţia lui Plainview aminteşte frapant de a lui Karol Borowiecki, deşi cheile interpretative diferă - între accentele tot mai brutale ale lui Day-Lewis şi treptata închidere a lui Olbrychski într-un turn de gheaţă. Fapt este însă că şi unul şi altul - şi cu Orson Welles trei, ca să închidem cercul! - ne vorbesc despre acelaşi lucru. Ceea ce face din oscarizabilul lui Anderson nu numai un film de privit, ci mai ales un film care-ţi dă de gândit.

15 februarie, 2008, h. 01:45-03:28
Bucureşti, România