Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noaptea de la spartul târgului. Al târgului de fete. - Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului


ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Motto: Unii se nasc mari, alţii dobândesc mărimea, iar altora le-atârnă deasupra capului doar s-o culeagă.
Dar nu acela de pe muntele Găina ci unul dintr-o ţară imaginară, undeva la capătul lumii. Anistoric. De parcă Divinitatea a adunat cumva la un loc o mână de oameni spre a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt că joacă nu doar într-o simplă poveste ci, mai mult, într-o secvenţă mitologică. De aici măreţia cu care-şi dezvăluie caracterul, drămuindu-şi rostirea de parcă timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţă. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabă conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepăsare suverană faţă de mărunţişurile plebee.

Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai că, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevăraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în ce mai pregnantă, tunetele şi fulgerele anunţă furtuna. Potopul. Ploaia care va veni.

Şi ca înainte de potop, pentru retragerea pe arcă, e nevoie de o însoţire. Perechi, perechi, spre a rezista urgiei purificatoare, spre a putea reface lumea mai apoi. Or tocmai asta e greu de înfăptuit: însoţirea. De când e lumea, inima se aprinde capricios, trupul vibrează la impulsiuni ce greu le poate explica mintea.

Silviu Purcărete este magicianul acestui tărîm. Descifrând voinţa zeilor, născoceşte decorul şi poartă actorii prin Iliria, din casa Oliviei până la fereastra ducelui Orsino. Un spaţiu bine delimitat, îngăduitor cu omeneasca noastră curiozitate prin ferestrele generoase care ne lasă a vedea mişcările de du-te vino. Mişcări vegheate de nemişcarea piticilor. Spectatori şi ei, spectatori şi noi. Lume, ca la târg.

Începe negocierea. Ce oferă fiecare şi ce-şi doreşte. Cine şi cui. Un târg de fete extins în toată regula.

"Buze, încă rumene, ochi verzi, doi, pleoape anexe, o bărbie, un bust..." îşi etalează Olivia calităţile de care e atât de conştientă. Întruchipare a feminităţii, Cerasela Iosifescu face din tânăra contesă un simbol al unei fascinante dualităţi. Acum îndurerată şi îndoliată îndelung după cel frate dus, acum pătimaşă în clipa în care simte fiorul dragostei. Lascivă, rafinată cunoscătoare a delicatesurilor amoroase, îşi îngăduie însă şi reacţii copilăreşti. Mereu răsfăţată, i se acceptă capriciile, i se recunoaşte autoritatea. Este singura care valorifică oglinzile. Iată Femeia! Magicianul o face să plutească, aşa cum numai un îndrăgostit poate. Purtată pe umeri de nebunul de la curte, se expune de fiecare dată. Îşi mlădiază şi contorsionează trupul spre a stârni bărbaţii, o licitare frustrantă pentru cei cărora le este interzis accesul. E crudă când refuză tăios, e încântată când doritul pleacă de lângă ea ignorând-o: "Ce bine-ţi şade semeţia şi nepăsarea!" Toată letargia plângerii de început e lepădată astfel fără ezitare când cel bănuit a fi Cesario este atacat. Fie şi împotriva lui Sir Toby, ea sare să-şi apere iubitul. Ca o leoaică. Şi tocmai descătuşarea asta de energii, fericit îmbinată cu întâmplarea schimbului de gemeni, aduce deznodământul. "Nu-mi lua în nume de rău această grabă, în faţa-acestor oameni sfinţi să juri că nu vei încălca nicicând credinţa geloasei mele inimi chinuite". Cum chinul pare să fie "taxa" tuturor târgoveţilor, nici Olivia nu a putut scăpa. Un chin pervers adesea, când cel îmbrăţişat cu foc e de fapt femeie. Dar erotismul contesei devine chiar blazon, o clipă străpuns de impetuosul Malvolio. Un ţipăt al unei surprinse plăceri, o duioşie după, "să nu i se căşuneze vreun rău..."

Altfel, în târg, viaţa e dură. Negociatorul Cesario o aprinde şi când în clipa orgasmică e aruncat pe masă contractul, iubirea ducelui, Olivia apare cea mai adevărată: fără vreun rang, fără vreo mască, doar suflet tremurând. "Să-i dau din darul ţie dăruit? Tu sufletul mi-l duci la greu păcat".

Cum adesea ştim că se naşte paradoxalul cuplu victimă-călău, pare că ducele Orsino chiar se complace, undeva în adâncul său, în postura de veşnic refuzat. Exersând de multă vreme jocul acesta, Valer Dellakeza îşi află în cele din urmă chiar plăcerea. "Dacă muzica e hrana dragostei, cântaţi-mi să-mi satur dorul ăsta fără saţiu..."

Drept care pozează fără efort, îşi "vinde" melancolia într-un târg unde şi asta se caută. Sau expus în vitrină, sau ca martor mut, de aproape, a tuturor ieşirilor Oliviei, atras parcă mereu spre a mai suferi o dată, şi-nc-o dată.

E oare încăpăţânare, ca atunci când încearcă să treacă prin uşa cea strâmtă, insistenţa cu care cerseşte dragostea Oliviei? Când emisarul Cesario încearcă diplomatic să-l trezească la realitate, refuză evidenţa:

"- Dacă ea nu vrea să te iubească...
- Nu-i un răspuns acesta..."

Nu poate pricepe cum să existe cineva, mai ales o femeie, capabilă de o iubire cel puţin la a fel cu a lui.

"Pe lume nu-i făptură femeiască să-ndure-n piept bătaia unei patimi ca a mea. Cum să compari iubirea unei femei cu ce simt eu pentru Olivia?" De propria-i adoraţie statuară uită o clipă când Cesario îl atrage într-un raţionament care să-l extragă din orbirea-i. "Să zicem că o altă doamnă poate la fel te-ar fi-ndrăgit precum iubeşte-Alteţa Ta pe-Olivia. Putea-vei să-i dai un alt răspuns decât acesta?"

Dar apoi se scutură şi reintră în rolu-i de victimă eternă. Până când? Până ce funcţia îl cheamă să urce pe scaunu-i de rang. De acolo, de sus, obligat să se retragă din răsfăţu-i, capătă luciditatea de pe urmă, ca la Don Quijote. Astfel poate desluşi femeia care-l iubeşte, ascunsă răbdătoare în preajmă până atunci.

Romaniţa Ionescu face un rol de zile mari. Magicianul o plasează în centru, egal îndreptăţită spre unul sau altul dintre sexe. Dacă îndeobşte se zice că bărbaţii-s de pe Marte iar femeile de pe Venus, apoi Romaniţa Ionescu îmbracă alternativ una sau alta dintre hainele cosmice, de nu cumva croiala unisex îi vine ca o mănuşă. Cu umerii goi, ducând cu gândul la făptura apărută din spuma mării, acceptă provocarea şi se dă drept Cesario. Mustaţa, ca simbol universal al virilităţii, invocată până şi în Cântecul Bufonului, îi este aplicată de Căpitanul corabiei şi îi este îndepărtată, precum o dezvirginare, de însuşi Orsino. Între aceste două momente, Romaniţa Ionescu este când bărbat, gata să răspundă când este întâmpinată cu ostilitate, când femeie prin mângâierile cu care-l alină pe duce. De altfel cei doi oferă un spectacol în sine, dincolo de geamul vitrinei. Minute în şir putem savura nemişcarea ducelui, învăluit de atingeri, gesturi discrete şi mai ales câmpul magnetic al unei priviri care dăruieşte.

Romaniţa Ionescu trece cu graţie de la umorul generat de situaţiile în care ajunge, culminând cu provocarea la duel pusă la cale de Sir Toby, la erotismul copleşitor din relaţia cu Olivia. Astfel Cesario este şi prinţul cu sărutul salvator pentru Frumoasa din Pădurea Adormită, este şi gheişa singură în stare să alunge nefericirea unui bărbat rafinat ca ducele. "Bărbaţii? Noi, ne frământăm, strigăm dar mult mai mult noi cerem decât dăm." Obligată să poarte o negociere în numele altuia, are mereu înţelepciunea unei replici care să nu-i piardă sufletul.

"De-ar şti, mai bine s-ar îndrăgosti de-un vis!" Vorbe pentru cine are urechi de auzit. Care cel mai adesea rămân doar pentru sine, destinatarul real mulţumindu-se cu aparenţa. "Îţi jur că inima ce-mi bate-n piept nici-o femeie n-o va stăpâni!" Cine-ar fi putut-o citit mai bine decât cea mai femeie, cu tipica-i intuiţie:

"- Nu cumva eşti comedian?
- Doamne fereşte!"

Cesario/Viola semnifică drumul către o ţintă clară, drum presărat cu popasuri desfătătoare. Clipa de acum trăită cu gândul la clipa ce va să vie. Şi vine. "În inimă te am aprins precum e focul cu care-ncepe viaţa-n zori de zi."

Fratele geamăn, Sebastian, ales de Magician în interpretarea Iuliei Lazăr, apare astfel nu doar cu o ghiduşă deosebire de fizic ci şi cu o profunzime de fire. De data aceasta duplicitatea de sex e convenţia noastră, o simetrică ipostază de atitudine. Ce chip speriat are Sebastian la început, câtă siguranţă când se "bărbiereşte" în dimineaţa după noaptea de dragoste cu Olivia. Şi drumul său e presărat cu popasuri, când, dacă fetele se joacă uneori de-a dragostea, acum, iată, ajung şi băieţii să o facă. "Antonio, pe mine să mă ierţi că te-am tulburat". Bunul Antonio, care începe prin a purta pe braţe un prieten, continuă prin a-l urma peste tot, proteguitor, cu preţul înfruntării atâtor ameninţări, desăvârşindu-şi dăruirea prin transferul de mustaţă. Acesta este careul cuplurilor fericite. Olivia şi Orsino, faţă în faţă, martorii duplicării într-o lume de oglinzi şi transparenţe. Mai scapă oare cineva de potop? De încercat, încearcă toţi.

Sir Andrew, într-o spumoasă interpretare a lui Nicolae Poghirc, este cel sortit unei dependenţe puerile. Acuză pe duce de insistenţa cu care se ţine scai de Olivia, din neputinta proprie de a se desprinde la rându-i de poalele redingotei lui Sir Toby. "Să te susţin, să ne panseze împreună". Refuzat cu brutalitate, nu-i rămâne decât să-şi strângă bagajele. Sortit singurătăţii, doar el dintre toţi eroii din târg, lui nu-i va miji nicicând vreo mustaţă. Este poate lecţia pentru puiul ce nu are curajul sau instinctul desprinderii de cuib. Preferă cuibul unde e jumulit cu subtilitate de către Sir Toby. Acesta nu mai caută femeia, o are alături de atâta timp. Peste el viaţa a trecut cu totul altfel decât peste Orsino. A văzut multe, şi-a trăit viaţa cu toate ale ei încât acum doar savurează fiecare zi, fiecare noapte, de târg sau de alt fel.

Filosof de pahar, perorând oricui e dispus să-l asculte, şi de gură-cască e târgul plin, Sir Toby este creionat de către Ilie Gheorghe cu haru-i îndelung admirat. O fi el Sir, dar e unul dintr-ai noştri, caragialian pe alocuri, ca şi Sir Andrew de altminteri, sau amintind de Mazilu. Promotor al plăcerilor dionisiace, este oratorul perfect pentru asemenea discurs. "Noi bem în sănătatea nepoată-mii şi-o să bem cât va mai fii vin în Iliria şi loc pe cărările gâtului. De-aia facem noi umbră pământului? Ca să ne-ascundem virtuţile după deget?" Are şi autoritatea să desfidă pe cei cu false moravuri de care, iarăşi, un târg nu duce lipsă.

"Crezi că dacă tu mănânci de post s-a isprăvit cu mâncarea de dulce?" Sir Toby e împăcat cu sine, liniştit că perechea-i e alături. Mary, "bună ca o salteluţă" unui însetat de odihnă, e adevărata jumătate a acestuia. Cu ce glas drăgăstos îl dojeneşte Iosefina Stoia, pentru orele târzii din noapte până la care se întind chefurile... Cu ce grijă îi sare în întâmpinarea dorinţelor... Ea este femeia care ştie cum să îmbrace un ţărm la care fiecare Ulise tinde instinctiv să-şi mâne corabia. Cum i se luminează chipul când Feste o tachinează:
"- Tu ia-o din loc, că te-aşteaptă Sir Toby să-i dai să muşte din fructul oprit.
- Să nu spui nimănui niciun cuvânt despre asta!"

Iosefina Stoia poartă simplitatea cuceritoare din Băieşu dar şi nobleţea de Duduleancă, este, în acest târg de fete, imaginea perfectă nu doar pentru ideea de confort dar şi pentru inventivitatea soluţiilor. Îl citeşte pe Malvolio, are ac de cojocul lui. Săracul Malvolio... Într-o interpretare surprinzătoare a lui Constantin Cicort, Malvolio este simpatic în toate încercările sale de a-şi amplifica rolul în societate. Impune prin acurateţea serviciului, la el până şi pedanteria devine agreabilă. Trezeşte umor, este victima eternă a ştrengarilor. Care ştiu să-l sancţioneze.

"Face pe evlaviosul şi de-al dracului ce este, strică cheful tuturor. Un măgar mândru că nu mai e nimenea ca el şi convins că moare lumea de dragul lui". Şi încă nu mândria aceasta îl pierde cât dispreţul pentru ceilalţi. "Eu nu-s de-o fiinţă cu voi". Momeala ticluită atât de bine de Mary îl poartă după toate regulile unei capcane, pe tărîmul plăcerii de-o clipă, precum ţigara dinaintea ridicării în laţ. Plăteşte pentru acumularea de trufie: "Fii băţos cu rudele şi tiran cu slugile!"

Malvolio este învinsul tuturor negocierilor de la acest târg de fete. Rămâne doar clipa lui de glorie, în care, mânat de un instinct fierbinte, aţâţat de mintea şugubeaţă a Mariei, sărutând cu veneraţie ceea ce Olivia atinge, îi smulge ţipătul unui extaz uimit. E mângâierea care-l va răpune. Malvolio cumulează atâtea trăiri omeneşti... La el regăsim necontenita lipsă de măsură: visul nebunatic irosit de orgoliu, cinstea erodată de dispreţ. Ba dăm şi peste un dram de poezie, cântându-şi dragostea, cea care dovedeşte o dată în plus că are puteri şi asupra unui ticălos. Dragostea nu alege. Şi uneori, într-un târg ca acesta, poţi întâlni şi o împreunare mai puţin obişnuită.

Fabian îl urmăreşte îndeaproape, cu chip zâmbitor şi ochi luminoşi, pe Feste, nebunul înţelept al Oliviei. Angel Rababoc face un rol mare de efeb, prin plasarea sa mereu simetrică, savant alcătuită, faţă de acesta. Orice bufon îşi are un bufon al lui, o înţelepciune pereche. Mai degrabă tăcut, Fabian îşi trăieşte viaţa prin raportare la Feste. E fericit oriunde e acesta. Îşi duce trăirile simetrice până şi la excepţionala scenă în care convulsiile înfierbântate ale Oliviei, să fie reproduse fidel, de partea cealaltă a unui perete de lemn. El simte cel mai bine, dincolo de orice pământeşti impulsuri, clipa de esenţă tare a unei cununii care salvează de la potop pe toţi care şi-au găsit o pereche. Şi alungă noaptea cu voaluri de mireasă. De care au parte chiar şi curtenii ducelui Orsino, sortiţi a sluji, fiecare cu zel şi sobrietate încântătoare. Cuplul actorilor Ion Colan şi Valeriu Dogaru este de urmărit pas cu pas, ca gardă de corp sau agenţi de protecţie, ca sfătuitori sau chiar juraţi. Şi totuşi voalurile nu ajung la toată lumea. E mai întâi Antonio, victimă a unei justiţii, simultan întârziată şi grăbită. Tulburătorul lui Sebastian are forţa de a-şi reprima la timp pornirile, ba mai mult, este întruchiparea prieteniei aşa cum numai în mitologii o mai găsim. Cătălin Băicuş face astfel un tur de forţă, îmbogăţind personajul cu umor discret, cu vitalitate care îmbracă şi partenera, cu dramatism real. Dacă Malvolio este surghiunitul negru, undeva în sus, Antonio este surghiunitul alb, supus unui fel de arest la domiciliu.

Cine a mai rămas? Singurul ce va rămâne, singur cum şi-a dorit, este nebunul Feste.
"- Nu eşti nebunul doamnei Olivia?
- Doamna Olivia este nemăritată. Numai soţii sunt nebuni, eu sunt bufon, domnule."

Un bufon la care lumea nu mai râde pentru că nu mai este timp. Potopul e-aproape, şi toţi se grăbesc. Vorbele cad în pustiu ca o ispită neputincioasă. "O spânzurătoare bună te scapă de-o căsătorie proastă". Valentin Mihali are şi privirea celui care vede mult înainte şi de aici sentimentul deşertăciunii, are şi lucirile amintirilor dintre cele mai burleşti. Îşi poartă stăpâna pe braţe ca pe un bun de preţ, îi poate dărui şi el un ţipăt de extaz. Aşa cum multă poezie a respirat la viaţa lui.

"Mi-aş fi făcut la poarta casei tale colibă de răchită aşteptând ca sufletul să-mi trag privind spre tine..." Adorat, admirat, preţuit sau hulit, Feste nu poate fi ignorat. Sentenţioase prin postura emitentului, cugetările sale nu pot fi ignorate. "Tot ce s-a stricat se cârpeşte la loc: la ruptură cusătură, la saramură udătură...E plină lumea de cârpăceală! Şi totuşi este ceva ce nu se poate cârpi: maturizarea. Jucăuş exemplificată prin mustaţă. Simbol al masculinităţii, e mai apoi reperul schimbării de atitudine. De la "când eram flăcău la mama...", cu toate exuberanţele de rigoare, până la mijirea mustăţii şi finalul cuminte "mi-am luat şi eu nevastă".

Incantaţia acestui refren, compus de Vasile Şirli, însoţeşte întregul spectacol, măiestrit transpus şi îmbinat cu alte acorduri de către Ion Butnaru. Acest cântec al bufonului aduce peste timp şi amintirea compoziţiei lui Dan Andrei Aldea, dintr-o altă viziune asupra piesei. Târgul de fete din Iliria este impunător de fiecare dată prin atmosfera pe care o împrăştie de jur împrejur, ca o pulbere transparentă de poezie. Magicianul Silviu Purcărete se arată a fi un bun ucenic al Marelui Magician şi oferă publicului din târg emoţia unui gest ce nu stă în puterea muritorilor: ploaia. Când pe copertina măiestrit instalată deasupra tuturor încep să cadă perseverenţii stropi, în sunetul inconfundabil al unei ploi de vară, nu e om să nu ridice privirea, cu o emoţie ingenuă care încoronează spectacolul.

Doar piticii de ghips rămân imobilizaţi în perfecţiunea lor. Noi, spectatori şi actori, unii lângă alţi la propriu şi la figurat, ne uităm unii la alţii vizibil marcaţi. Sebastian, care a traversat spaţiul acesta în lung şi-n lat, întreabă: "aicea toţi sunteţi nebuni?" Căsătoriţi sau nu, mulţumiţi sau nu de târgul de fete, acceptăm să-şi asume cuvântul unul dintre noi: "nebunia nu ocoleşte pe nimeni." Că doar trebuia să cânte cineva toată povestea.





Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova
Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului de William Shakespeare

Traducerea: Mihnea Gheorghiu
Adaptare scenică, regia şi scenografia: Silviu Purcărete
Muzica: Vasile Şirli
Asistent regie: Anca-Maria Colţeanu
Asistent scenografie: Gabriel Mănescu
Distribuţia: Valer Dellakeza, Iulia Lazăr, Cătălin Băicuş, Valeriu Dogaru, Ion Colan, Ilie Gheorghe, Nicolae Poghirc, Constantin Cicort, Angel Rababoc, Valentin Mihali, Cerasela Iosifescu, Romaniţa Ionescu, Iosefina Stoia,
La pian: Ion Butnaru



 Toate articolele despre Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului la Teatrul Naţional din Craiova, Crenguţa Manea
 A douăsprezecea noapte, Ion Parhon


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer