Nu e greu să remarci, listând filmele despre care s-a vorbit - mult, intens, polemic chiar - în ultimii ani, că asistăm la un veritabil boom al filmului documentar. Atât din punct de vedere al realizărilor relevante şi demne de luat în seamă, cât şi, în egală măsură, a atenţiei pe care o suscită în rândurile publicului - specializat şi, mai ales, ne-.
De pe la vremea extraordinarului The Thin Blue Line (Erroll Morris) şi a creşterii în notorietate şi controversă a lui Michael Moore, s-a remarcat o tendinţă de a accentua subiectivitatea şi rolul direct al regizorului în locul mai vechii premize de obiectivitate şi neutralitate. Cu rezultate variabile - vezi nebuloasa legată de veracitatea argumentelor incluse în cele mai noi filme ale lui Moore (subiect şi el de documentare polemice), oscarizatul Bowling for Columbine şi Palme d'Or-izatul Fahrenheit 9/11.
Alături de ele vine un alt film extrem de politic, oscarizat şi el, An Inconvenient Truth (Davis Guggenheim), excelent vehicol pentru ca un Al Gore debordând de charismă şi vitalitate să explice pe înţelesul tuturor sumbra situaţie şi întunecatele previziuni privind încălzirea globală şi consecinţele acesteia.
În acelaşi trend politic se încadrează incriminarea ludică a MacDonald-ului în Super Size Me (Morgan Spurlock) ori scandalul Enron în Enron: The Smartest Guys in the Room (Alex Gibney); sau minuţios/înspăimântătoarea disecţie a corporaţiilor în general (The Corporation).
Mai sunt şi durele analize ale unor mecanisme (The Fog of War, tot Erroll Morris) şi/sau traume politice de azi - Ghosts of Abu Ghraib (Rory Kennedy), Irak in Fragments de James Longley sau experimentalul Voices of Irak. Ca şi plonjeurile unor reputaţi realizatori de ficţiune în gen - vezi cumplita frescă a dezastrului Katrina semnată de Spike Lee, When the Levees Broke: A Requiem in Four Acts.
De cu totul altă factură este o tendinţă de studiu a lumii naturale evidentă în cinema-ul francez - vezi Microcosmos - Le peuple de l'herbe şi La marche de l'empereur (Oscar, 2005), povestea pinguinilor imperiali ce-şi duc viaţa în cel mai friguros colţ al planetei, Antarctica. Sau fascinanta radiografie a nevoii aproape patologice de competiţie ce îşi ia ca pretext un popular concurs de spelling în Spellbound (Jeffrey Blitz).
Şi în România s-a remarcat în ultimii ani o creştere în vizibilitate şi mediatizare a genului, deopotrivă prin intermediul tot mai popularului festival Astra de la Sibiu, cât şi prin câţiva regizori demni de atenţie. Îl avem astfel pe Alexandru Solomon, care după o serie de prezenţe şi premii prin festivaluri importante de gen, a ajuns chiar să-şi vadă radiografia/reconstituirea Marelui jaf comunist pe marile ecrane din ţară; ca şi Cold Waves: Război pe calea undelor despre Europa Liberă.
Ca şi pe Thomas Ciulei, interesat mai ales de lumea Deltei (Asta e!) şi Florin Iepan, preocupat de Decreţei, dar şi de subiecte din zona entertainment (Tarzan, Bela Lugosi: The Fallen Vampire). Şi, mai nou, Adina Pintilie, multi-premiată prin festivaluri pentru dificila imersiune în lumea câtorva pacienţi ai unui spital de nebuni în Nu te supăra, dar...
Remarcabil s-a dovedit în ultimii ani, de pe la Buena Vista Social Club al lui Wenders, şi subgenul documentarului muzical - vezi minunatele The Filth and the Fury (despre Sex Pistols) şi Joe Strummer: The Future Is Unwritten ale lui Julien Temple, autor şi al unui extatic Glastonbury dedicat celui mai celebru festival muzical din Anglia, No Direction Home (despre Dylan) de Scorsese, Scott Walker: 30 Century Man (Stephen Kijak) ori psihanaliza Metallica din Some Kind of Monster de Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky. Ca şi politicul Dixie Chicks: Shut Up and Sing de Barbara Kopple şi Cecilia Peck, centrat pe isteria cu care s-au confruntat fetele după ce au îndrăznit să îşi dea cu părerea despre Bush. Asta ca încheiere ce dovedeşte că, în documentar, politica e, într-un fel sau altul, mereu prezentă.