Toate se fură - Intolerable Cruelty / Dragostea costă

Azi, cînd Hollywoodul geme de actori tineri şi frumoşi, care încearcă să ne demonstreze că nu sînt doar tineri şi frumoşi, ci şi serioşi, neliniştiţi, complicaţi etc., că lucrurile pe care le fac ei sînt mai grele decît credem noi - azi, mai mult ca niciodată, avem nevoie de actori care nu simt nevoia de a ne demonstra ceva, care pretind că lucrurile pe care le fac ei sînt mai uşoare decît sînt de fapt, actori eleganţi, relaxaţi, siguri pe ei - oameni de lume. Pe scurt, avem nevoie de oameni ca George Clooney. Nu-l văd pe Clooney jucînd vreodată rolul unui savant ciung, cu accent irlandez, care se luptă cu o boală rară, deci s-ar putea să nu primească niciodată Oscarul. Dar este una dintre puţinele vedete masculine de azi care ar merita să stea la masă cu Cary Grant, şi acesta e un premiu mult mai mare.

În noul film al fraţilor Coen, Dragostea costă, Clooney joacă rolul unui avocat de divorţuri neîntrecut în arta păcătoasă de a întoarce orice situaţie în favoarea clienţilor săi: dacă are de apărat o soţie care a fost descoperită (şi fotografiată) împreună cu amantul ei, avocatul produce numaidecît explicaţia evidentă - biata femeie era nevinovată, iar bărbatul străin era, bineînţeles, amantul soţului. Avocatul este şi inventatorul unui contract prenupţial inexpugnabil, care l-ar împiedica şi pe cel mai abil vînător de avere să-şi jupoaie partenerul sau partenera.

Dar toate aceste succese au început să-l plictisească; el caută provocări. Găseşte tot ce căuta, şi mai mult decît atît, atunci cînd cunoaşte o adevărată zeiţă a vînătorii de avere (Catherine Zeta-Jones), coborîtă pe pămînt sub forma a ceea ce Saul Bellow ar recunoaşte drept "o soţie în serie" (de la "ucigaş în serie"). Iniţial, el este apărătorul soţului bogat pe care ea încearcă să-l înfunde la tribunal, deci e adversarul ei. Asta nu-l împiedică să fie curtenitor şi să o invite la restaurant, unde ea îl avertizează în termenii cei mai romantici: "Poate te consideri dur, dar pe bărbaţii ca tine eu îi mănînc la micul dejun."

Nu exagerează: pe lîngă ea, cel mai nesentimental dintre avocaţi e ultimul dintre naivi. Totuşi, el cîştigă prima bătălie datorită unei metode infailibile de a căuta martori-surpriză: "Începi cu tipii care au nume ciudate". Are de unde alege: printre personajele filmului se numără un Oliver Olerud, un baron Krauss von Espy şi un Thorensen Nu-mai-ştiu-cum (dar merită să revăd filmul doar ca să-i reţin şi celălalt nume).

Cred că numele astea sînt menite să-i trezească cinefilului amintiri dulci cu personaje precum Diddlebock, Waggleberry sau Trudy Kockenlocker - toate născocite de mintea lui Preston Sturges (1898-1959), unul dintre marii regizori-scenarişti din istoria Hollywoodului; dar Sturges este aproape necunoscut de către cinefilii români (ar fi cazul ca TVR Cultural să facă ceva în privinţa asta). Comediile lui Sturges, cu refuzul lor de a linguşi natura umană, cu arta lor sclipitoare, destabilizatoare, de a demonstra că dragostea e o bomboană în care-ţi poţi rupe dinţii, le-au servit probabil drept model fraţilor Coen.

Dragostea costă e un film în care preotul îl bodogăne pe mirele emoţionat: "Ce Dumnezeu, omule, tu n-ai mai fost căsătorit pînă acum?"; e un film în care, chiar şi după o despărţire dureroasă, fiecare îndrăgostit încearcă să atingă inima celuilalt - încearcă la propriu, prin intermediul unui ucigaş plătit. Cu toate astea, nu mă simt vinovat de perversitate dacă vă spun că, spre deosebire de majoritatea comediilor care îşi zic "romantice", Dragostea costă merită văzut cu persoana iubită.

Cînd vine vorba de "puterea iubirii", ce ilustrare mai bună v-aţi putea dori, decît secvenţa în care mereu-impecabilul Clooney apare nebărbierit şi cu cămaşa scoasă din pantaloni în faţa unui public de avocaţi trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, şi ţine un discurs incoerent şi liricoid? După multe bîlbîieli, omul ale cărui turnúri de frază erau, pînă adineaori, ca virajele periculoase ale unui campion de Formula 1, reuşeşte să formuleze o ştire de senzaţie: "Dragostea e... bună."

Sub privirea mai degrabă amuzată decît crudă a fraţilor Coen, care ştiu ce au în comun banii, minţile şi inimile - toate se fură -, avocatul radiază bucuria idiotului care, într-un tîrziu, a descoperit şi el roata. S-a înmuiat, dar nu vă temeţi, fraţii Coen n-au de gînd să-i urmeze exemplul: ei mai ştiu că banii pot fi furaţi înapoi, minţile rătăcite îşi pot găsi drumul spre casă, iar inima - ei bine, se poate trăi şi fără ea. Cel puţin pînă la următoarea întîlnire cu hoţul.