La un alt moment, două femei se bat într-o pădure. Femeia mai matură reuşeşte să cîştige lupta fără să-şi abandoneze o clipă aerul de superioritate olimpiană şi fără să-şi onoreze prea des adversara cu altă privelişte în afară de spatele ei întors, drept şi semeţ. Cele două actriţe sînt Zhang Ziyi (adolescenta din Tigru şi dragon) şi Maggie Cheung (femeia măritată din In the Mood for Love); din distribuţie mai face parte şi Tony Leung (bărbatul însurat din In the Mood for Love).
Dacă ar exista vreo limită legală de frumuseţe fizică permisă unui singur film, Eroul ar încasa o amendă zdravănă. Nici nu ştiu ce-i datorez regizorului Zhang Yimou – recunoştinţă pentru atîta generozitate sau ranchiună pentru atîta iresponsabilitate? Nu s-a gîndit şi el că pe undeva, pe lumea asta, există un biet cronicar de film căruia îi e de-ajuns să arunce o privire asupra frumuseţii ucigătoare a lui Maggie Cheung (ucigătoare aşa cum o doamnă Borgia sau o doamnă Macbeth este ucigătoare), ca să se înece cu Coca-Cola?
Eroul e un film periculos de frumos – periculos pentru el însuşi. Director de imagine este marele Christopher Doyle, omul a cărui cameră a făcut dragoste cu protagoniştii filmului In the Mood for Love (cu alte cuvinte, le-a făcut bucuria pe care ei se sfiau să şi-o facă unul celuilalt), omul a cărui cameră ne-a convins că protagonistul filmului Un american liniştit avea dreptate atunci cînd nu voia să dea Saigonul pe Londra.
La sfîrşitul duelului dintre cele două femei, pădurea renunţă într-o clipită la auriul ei sezonier, ca să se asorteze cu sîngele învinsei. În primele trei sferturi de oră, m-am temut că filmul se va dovedi prea asortat, prea înflorat; m-am gîndit cu nostalgie la naturaleţea acelui moment din Tigru şi dragon, cînd pentru prima dată, personajele îşi iau zborul, iar regizorul Ang Lee nu face mare caz de asta, nu-şi uzează propria magie, nu se minunează în public de atîta minunăţie. În unele secvenţe din Eroul, personajele petrec mai mult timp în zbor decît pe pămînt, şi mi s-a părut că poezia e prea căutată, că imaginile încep să obosească.
Dumnezeu să mă ierte pentru lipsa mea de credinţă. Zhang calofilul, stilistul fanatic, perfecţionistul pentru care fiecare imagine trebuie să fie specială, nu uită că are şi o poveste de spus. Eroul e într-adevăr un film special – o poezie cu arte marţiale, care merită urmărită pentru povestea ei. E povestea naşterii adevărului dintr-o conversaţie (plasată acum 2000 de ani) între un rege pe care propriul regat nu poate să-l mai încapă şi o gardă de corp care şi-a cîştigat privilegiul de a se apropia la zece paşi de corpul pe care a ştiut să-l păzească de conspiratori.
Cel puţin aşa susţine garda de corp, asta e povestea pe care încearcă să i-o vîndă regelui, dar fără a-l presa s-o cumpere, fără a se ambala atunci cînd e refuzat; la rîndul lui, regele îl contrazice cu blîndeţe, nu-şi pierde răbdarea în timp ce povestea trece prin mai multe versiuni, fiecare dintre ele corectînd-o – şi, de la un punct încolo, completînd-o – pe cea de dinainte. Frumuseţea stă în calmul celor doi, în grija lor de a respecta toate fineţurile maieuticii; e ca şi cum nici un răspuns (oare garda de corp face parte din conspiraţie?, ce va face acum, cînd a ajuns la cîţiva paşi de rege?) n-ar fi destul de urgent ca să justifice încălcarea vreunei reguli de conversaţie civilizată. Spectatorii care s-au dus la Eroul ca la un film cu bătăi au trebuit să suporte unul dintre cele mai civilizate filme ale anului.